Interviu Corvalan – Castaneda (apărut în Magical Blend nr. 14-15, 1985)

 

Aceasta este prima parte a unui articol apărut în Magical Blend în 1985. Conversaţia din interviu a fost purtată în întregime în spaniolă, interviul fiind publicat (probabil în 1980-81) într-o revistă argentiniană. Cel care a tradus această ediţie în engleză se pare că a introdus numeroase greşeli gramaticale, precum şi ciudate întorsături de frază, pe care sper că le-am corectat cât mai bine.

 

Începutul articolului – Taine evazive



         Carlos Castaneda este recunoscut în întreaga lume ca autorul a şapte volume despre sistemul vrăjitoresc al toltecilor. Unii îi acordă meritul de a fi crucialul catalizator al declanşării la nivel mondial al principalului curent de îndreptare a atenţiei faţă de realităţile metafizice, curent ce a crescut atât de mult în ultimele decade. Dr. Graciela Corvalan este profesor de limba spaniolă la Webster College din St. Louis, Missouri. În această perioadă Graciela lucrează la o carte ce constă într-o serie de interviuri luate gânditorilor de factură mistică din întreaga Americă. Cu ceva vreme în urmă i-a scris o scrisoare lui Carlos Castaneda, solicitându-i un interviu. Între-o seară a primit un telefon de la Castaneda, care îi accepta cererea şi explicându-i că avea un prieten care îi colecta corespondenţa cât timp el era plecat în călătorii. În momentul în care se întorcea, mergea la sacii cu corespondenţă şi extrăgea două scrisori la întâmplare. A ei fusese una dintre ele. I-a explicat că era emoţionat la gândul că va fi intervievat de cineva care nu era un membru al presei. A aranjat să se întâlnească cu Graciela în campusul UCLA (Universitatea din Los Angeles). A cerut ca interviul să fie publicat prima dată în limba spaniolă, ceea ce Graciela a făcut, în revista argentiniană „Mutantian”. Acum avem onoarea de a publica traducerea în engleză. În mod evident Graciela a reuşit să surprindă strălucirea unui fulger deasupra unei nopţi în deşert, arătându-ne uluitoare aspecte ale lui Carlos Castaneda, văzătorul toltec!
 


[Începutul interviului]

         În jurul orei 1:00 p.m., eu şi prietenul meu am pornit la drum spre campusul UCLA. Aveam de călătorit ceva mai mult de două ore.
         Urmând indicaţiile lui Castaneda, am ajuns fără dificultate la ghereta de pază situată la intrarea în parcarea UCLA. Mai era un sfert de oră până la ora 4. Am oprit maşina într-un loc mai mult sau mai puţin umbros.
         La exact ora 4, am ridicat privirea şi l-am văzut apropiindu-se de maşină. Castaneda purta blue-jeans şi o jachetă de culoare crem-pal, fără buzunare. Am coborât din maşină şi m-am grăbit să îl întâmpin. După salutări şi convenţionalele politeţuri, l-am întrebat dacă pot folosi un reportofon. Aveam unul în maşină, în caz că ne permitea. „Nu, mai bine nu”, ne-a răspuns, cu o ridicare din umeri. I-am arătat că trebuie să mergem până la maşină ca să ne luă carnetele de notiţe şi cărţile.
         Încărcaţi cu hârtii şi cărţi, l-am lăsat pe Castaneda să ne conducă. Cunoştea bine drumul. „Acolo”, a spus, arătând cu mâna, „sunt nişte maluri ale râului foarte frumoase.”
         De la început, Castaneda a stabilit tonul conversaţiei şi temele pe care urma să le abordăm. De asemenea, mi-am dat şi eu seama că toate acele întrebări la care mă gândisem atât de amănunţit nu erau neapărat necesare. După cum anticipasem din telefonul său, dorea să ne vorbească despre proiectul în care era implicat şi despre importanţa şi seriozitatea investigaţiilor sale.
         Conversaţia a avut loc în spaniolă, o limbă pe care o stăpâneşte într-un mod fluid şi cu un dezvoltat simţ al umorului. Castaneda este un maestru în arta conversaţiei. Am vorbit timp de şapte ore. Timpul a trecut fără ca atenţia sau entuziasmul să ne părăsească vreo clipă. Pe măsură ce se acomoda, a început să folosească tot mai mult expresii tipice argentiniene, ca şi gesturi prieteneşti de a arăta că suntem cu toţii argentinieni.
         Trebuie menţionat faptul că, deşi spaniola sa este corectă, este evident că limba sa este engleza. A făcut uz de numeroase expresii şi cuvinte în engleză pentru cele cărora noi îi dădeam corespondentul în spaniolă. Faptul că prima sa limbă era engleza se manifesta de asemenea şi în structura sintactică a frazelor şi propoziţiilor sale.
         Toată acea după-amiază, Castaneda s-a străduit să menţină conversaţia la un nivel care nu era unul intelectual. Chiar dacă era evident că citise foarte mult şi că cunoştea diferite curente ale gândirii umane, nu a făcut niciodată comparaţii cu alte tradiţii ale prezentului sau ale trecutului. Ne-a transmis „învăţăturile toltece” prin imagini care, tocmai pentru acel motiv, împiedicau orice interpretare ne natură speculativă. În acest mod, Castaneda nu a fost doar ascultător faţă de învăţătorii săi, ci şi credincios căii pe care şi-o alesese – nu dorea să îşi contamineze învăţăturile cu ceva străin lor.
         La puţin timp după ce ne-am întâlnit, a vrut să afle motivele interesului nostru de a-l cunoaşte. Cunoştea deja posibilele mele principii generale şi proiectul cărţii de interviuri pe care îl plănuiam. Dincolo de tot profesionalismul, am insistat asupra faptului că lucrările sale avuseseră o influenţă mare atât asupra noastră, cât şi asupra multor altora. Aveam un profund interes în a cunoaşte care fusese izvorul învăţăturilor sale.
         Între timp, am ajuns la marginea râului şi ne-am aşezat la umbra copacilor. „Don Juan mi-a dat totul”, a început să povestească, „atunci când l-am întâlnit nu aveam nici un alt interes în afara celui antropologic, dar după ce l-am întâlnit pe el, acest interes a luat un alt curs. Şi nu aş schimba pentru nimic ceea ce s-a întâmplat.!”
         Don Juan a fost prezent alături de noi. De fiecare dată când Castaneda îşi reamintea sau îl menţiona, îi puteam simţi emoţia din voce. Ne-a spus că de la Don Juan a învăţat existenţa totalităţii unei intensităţi desăvârşite, capabile să-i ofere totul în fiecare moment al prezentului. „Principiul său, regula sa, era să dai tot ce ai mai bun din tine în fiecare moment”, a spus. Cum este Don Juan poate fi rareori înţeles, şi nu poate fi explicat, „pur şi simplu este”.
         În Al doilea cerc de putere, Castaneda menţionează o caracteristică specială a lui Don Juan şi Don Genaro, caracteristică care celorlalţi le lipseşte. Iată ce scrie acolo:
         „Nimeni dintre noi nu dispune de o atenţie atât de focalizată precum o au Don Juan şi Don Genaro.”
         Al doilea cerc de putere mi-a lăsat multe întrebări. Cartea m-a interesat foarte mult, mai ales după a doua lecturare, dar am auzit şi comentarii nefavorabile. Chiar şi eu am avut dubiile mele. I-am spus că cel mai mult mi-a plăcut Călătorie la Ixtlan, fără să-mi dau seama cu adevărat din ce cauză anume. Castaneda m-a ascultat şi a răspuns cuvintelor mele cu un gest care părea să spună „Şi eu, ce-am eu de-a face cu gusturile fiecăruia?”. Am continuat să vorbesc, căutând motive şi explicaţii.
         „Poate că preferinţa mea pentru Călătorie la Ixtlan se datorează iubirii pe care am perceput-o”, am afirmat. Castaneda a făcut o grimasă. Nu i-a plăcut cuvântul „iubire”. Este posibil ca pentru el termenul să aibă conotaţii de iubire romantică, sentimentalism sau slăbiciune. Încercând să mă explic, am insistat că scena finală din Călătorie la Ixtlan este saturată de intensitate. „Iată”, a spus Castaneda. Da, ar fi de acord cu ultima declaraţie. „Intensitate, da”, a spus, „acesta este cuvântul”.
         Scoţând în relief aceeaşi carte, i-am demonstrat că anumite scene mi s-au părut a fi în mod categoric groteşti. Nu le-am putut găsi nici o justificare. Castaneda a fost de acord cu mine. „Da, comportamentul acelor femei este monstruos şi grotesc, dar am avut nevoie de această viziune pentru a putea intra în acţiune”, a spus. Castaneda a avut nevoie de acel şoc.
         Fără un adversar pe măsură nu suntem nimic”, a continuat. „Adversarul aparţine formei umane. Viaţa este război, este luptă. Pacea este o anomalie.” Referindu-se la pacifism, l-a catalogat drept „monstruozitate”, pentru că, potrivit lui, „oamenii sunt fiinţe ale luptei şi ale succesului.”
         Fără să mă pot abţine, i-am spus că nu pot concepe pacifismul ca pe o monstruozitate. „Dar Gandhi?”, am întrebat. „Cum îl vedeţi pe Gandhi, de exemplu?”
         „Gandhi?”, a răspuns. „Gandhi nu e un pacifist. Gandhi e unul din cei mai teribili luptători care au existat. Şi încă ce luptător!”
         Atunci am înţeles adevărata valoare pe care Castaneda o dădea cuvintelor. „Pacifismul” la care se referise nu putea fi un pacifism al slăbiciunii; nu era al celora care nu au suficient curaj să fie, şi, ca o consecinţă, să facă ceva, era al celora care nu fac nimic pentru că nu au energie sau ţeluri în viaţă; acest tip de pacifism reflecta o atitudine hedonistă şi de totală auto-indulgenţă.
         Cu un gest larg care ar fi inclus întreaga societate împreună cu toate valorile, năzuinţele şi energia sa, a declarat, „Narcotizaţi cu toţii… da, hedonişti!”
         Castaneda nu a clarificat aceste concepte, şi nici noi nu i-am cerut să o facă. Am înţeles că parte a esteticii unui luptător este să se elibereze de natura sa umană, dar neobişnuitele comentarii ale lui Castaneda mă umpluseră de confuzie. Totuşi, puţin câte puţin, am început să înţeles că fiinţa, „fiinţe ale luptei şi succesului”, este primul nivel al relaţiei. Aceasta este materia primă de la care ei pornesc. În cărţi, Don Juan se referă întotdeauna la „tonul” bun al unei persoane. Acolo începe învăţarea şi trecerea la un alt nivel. „Nu poţi trece în cealaltă parte fără să îţi pierzi forma umană”, a spus Castaneda.
         Insistând asupra altor părţi ale cărţii care nu mi-au fost clare, l-am întrebat de golurile care rămân în oameni din cauza simplului fapt că aceştia se reproduc.
         „Da”, a spus Castaneda, „există diferenţe între oamenii care au avut copii şi cei care nu au avut. Ca să poţi trece în vârful degetelor prin faţa Vulturului, trebuie să fii întreg. O persoană cu „găuri” nu poate trece.”
         Urma să ne explice metafora Vulturului ceva mai târziu. Pentru moment, voi trece mai departe fără a mai menţiona altceva, pentru că atenţia noastră era focalizată asupra unei alte teme.
         „Cum explicaţi atitudinea Donei Soledad faţă de Pablito şi cea a La Gordei faţă de fiicele sale?”, vroiam să aflu insistent. Să rupi copiilor acea legătură pe care aceştia o creează la naştere era, în mare măsură, ceva de neconceput pentru mine.
         Castaneda a recunoscut că încă nu a sistematizat acest aspect. A insistat, totuşi, pe diferenţele care există între oamenii care s-au reprodus şi cei care n-au făcut-o.
         „Don Genaro este nebun! Nebun! Don Juan, într-un mod diferit, este şi el nebun, dar un nebun serios. Don Juan porneşte încet dar ajunge departe. Într-un final, ajung amândoi…”
         „Eu, la fel ca Don Juan, am goluri”, a continuat; asta înseamnă că trebuie să urmez traseul. Genarii, pe de cealaltă parte, au un alt model.
         „Genarii, de exemplu, au o legătură specială pe care noi nu o avem. Sunt mult mai energici şi iuţi în mişcări… sunt foarte nestatornici, nimic nu îi poate reţine.
         „Cei care, la fel ca mine şi La Gorda, au copii, au alte caracteristici, care compensează această pierdere. Cineva poate fi mai aşezat, dar ajunge şi acesta, chiar dacă drumul este lung şi anevoios. În general, cei care au avut copii ştiu cum să aibă grijă de ceilalţi. Asta nu înseamnă că cei care n-au avut copii nu ştiu cum să facă asta, dar este ceva diferit…
         „În general, nimeni nu prea ştie ceea ce face; suntem inconştienţi faţă de acţiunile noastre, iar mai târziu plătim pentru asta. Nu am ştiut ce fac”, a exclamat, referindu-se, fără urmă de îndoială, la propria sa viaţă personală.
         „La naştere, am luat totul de la mama şi tatăl meu”, a spus. „Erau amândoi zdrobiţi! Lor a trebuit să le înapoiez acea legătură pe care le-o luasem. Acum trebuie să redobândesc acea legătură pe care am pierdut-o.”
         S-ar părea că aceste „goluri” care ar trebui închise, au de-a face cu aspecte ce ţin de biologie. Am vrut să ştim dacă a avea „goluri” erau ceva ireparabil. „Nu”, a răspuns, „pot fi vindecabile. Nimic în viaţă nu este irevocabil. Întotdeauna este posibil să înapoiem ceea ce nu ne aparţine şi să redobândim ceea ce este al nostru.”
         Această idee a recuperării este strâns legată de străbaterea unei „căi de cunoaştere”, în cadrul căreia nu este suficient să cunoşti sau să practici una sau mai multe tehnici, ci presupune şi o profundă transformare a fiinţei. Este legată de tot – un sistem de viaţă cu obiective concrete şi precise.
         După o scurtă perioadă de tăcere, l-am întrebat dacă Al doilea cerc de putere a fost tradus în spaniolă. Conform lui Castaneda, o editură spaniolă poseda dreptul de publicare, dar nu era sigur dacă cartea apăruse sau nu.
         „Traducerea în spaniolă a fost făcută de Juan Tavor, care îmi este un bun prieten.” Juan Tavor folosise notele în spaniolă pe care Castaneda însuşi i le furnizase, note asupra cărora unii critici îşi exprimaseră îndoielile.
         Traducerea în portugheză părea a fi foarte frumoasă. „Da”, a spus Castaneda. „Această traducere se bazează pe traducerea franceză. Într-adevăr, este foarte bine realizată.”
         În Argentina, primele sale două cărţi fuseseră interzise. Se pare că motivul era legat de chestiunea drogurilor. Castaneda nu ştia asta. „De ce?”, ne-a întrebat, fără a aştepta un răspuns: „Îmi imaginez că este vorba de ’Sfânta Biserică’”.
         La începutul conversaţiei noastre, Castaneda menţionase ceva despre „învăţătura toltecă”. În Al doilea cerc de putere insistă de asemenea asupra „tolecilor” şi asupra lui „a fi toltec”. „Ce înseamnă să fii un toltec?”, l-am întrebat.
         Conform lui Castaneda, cuvântul „toltec” are o largă varietate de înţelesuri. Se poate spune despre cineva că este toltec la fel cum se poate spune despre acel cineva că este democrat sau filosof. În sensul în care îl foloseşte el, acest cuvânt nu are nimic de-a face cu vreun înţeles antropologic. Din punctul de vedere al antropologiei, cuvântul face referire la o cultură indiană din centrul şi sudul Mexicului, care era deja dispărută atunci când a început cucerirea şi colonizarea Americii de către Spania.„Toltec este cineva care cunoaşte tainele atenţiei şi ale visatului. Cu toţii sunt tolteci. Este vorba despre un mic grup care a ştiut cum să menţină vie o tradiţie care dăinuie din 3.000 î.Ch., şi chiar de mai înainte.”
         Studiind gândirea mistică şi având un interes anume în stabilirea izvorului şi locului de origine a anumitor tradiţii, am insistat, „Credeţi că tradiţia toltecă oferă învăţături care ar fi stranii pentru America?”
         „Populaţia toltecă” menţine vie o tradiţie care este, fără nici o îndoială, bizară pentru America. Castaneda a afirmat că este posibil ca primii americani să fi adus cu ei ceva de peste Strâmtoarea Bering, dar aceasta s-ar fi întâmplat cu atât de multe mii de ani în urmă, încât pentru moment toate acestea nu sunt nimic mai mult decât nişte teorii.
         În Povestiri despre putere, Don Juan vorbeşte cu Castaneda despre „vrăjitori”, despre acei „oameni ai cunoaşterii” pe care cucerirea şi colonizarea oamenilor albi nu i-a putut distruge, pentru că nu au ştiut nimic de existenţa lor, şi nici nu au luat notă de toate incomprehensibilele idei ale lumii lor.
         „Cine formează populaţia toltecă? Lucrează ei împreună? Dacă da, unde fac asta?”, am întrebat.
         Castaneda a răspuns tuturor întrebărilor mele. Conduce momentan un grup de tineri care trăiesc în zona munţilor Chiapas, în sudul Mexicului. S-au mutat cu toţii în acea zonă deoarece femeia care îi învaţă locuia acolo.
         „Atunci însemnă că… v-aţi întors?”, am simţit îndemnul de a-i cere să îşi reamintească ultima conversaţie dintre el şi surioare de la sfârşitul cărţii Al doilea cerc de putere. „V-aţi întors imediat, aşa cum v-a cerut La Gorda?”
         „Nu, nu m-am întors imediat, dar m-am întors”, mi-a răspuns râzând. M-am întors pentru a continua o sarcină la care nu pot renunţa.”
         Grupul constă în 14 membri. Chiar dacă nucleul de bază este constituit din 8 sau 9 oameni, cu toţii sunt indispensabili sarcinii pe care o are fiecare în parte.. Dacă fiecare este suficient de impecabil, un mare număr de oameni poate fi ajutat.
         „Opt este un număr magic”, a spus la un moment dat. A insistat de asemenea asupra faptului că nu doar toltecul este cel salvat, ci că acesta merge împreună cu tot nucleul. Cei care rămân sunt indispensabili în continuarea şi menţinerea vie a tradiţiei. Nu este necesar ca grupul să fie mare, dar fiecare dintre cei care sunt implicaţi în această sarcină este în mod categoric necesar totalului.
         „Eu şi La Gorda suntem responsabili de sosiri. De fapt, eu sunt cel responsabil, dar ea mă ajută într-un mod esenţial la această sarcină”, a explicat Castaneda.
         Ne-a vorbit apoi despre acei membrii ai grupului pe care îi ştiam din cărţi. Ne-a spus că Don Juan era un indian yaqui, din statul Sonora. Pe de cealaltă parte, Pablito era un indian mixtec, Nestor era mazatec (din Mazatlan, în provincia Sinalea), iar Benigno era tzotzil. A subliniat în câteva rânduri faptul că Josefina nu era indiancă, ci mexicancă, iar unul dintre bunicii săi era de origine franceză. La Gorda, la fel ca şi Nestor şi Don Genaro, erau mayteci. „Când am cunoscut-o pe La Gorda, era o femeie imens de grasă, bătută de soartă.”, a spus. „Nimeni dintre cei care o cunosc astăzi nu îşi poate imagina că acum este aceeaşi persoană care era înainte.”
         Am dorit să aflăm în ce limbă comunica cu toţi oamenii din grup, şi care era limba pe care o utilizau în general între ei. I-am reamintit că în cărţile sale erau referiri la câteva limbi indiene.
         „Comunicăm în spaniolă, deoarece era limba pe care o vorbeam cu toţii”, a răspuns. „În afară de asta, nici Josefina şi nici femeia nagual nu erau de origine indiană. Eu vorbesc puţin în limba indiană. Scurte fraze cum ar fi formule de salut sau câteva alte expresii. Nu cunosc suficient cât să pot susţine o conversaţie.” Profitând de această pauză, l-am întrebat dacă sarcina pe care o au ar putea fi accesibilă tuturor oamenilor, sau are de-a face cu ceva accesibil doar câtorva?
         Pe măsură ce întrebările noastre au început să se îndrepte către descoperirea relevanţei învăţăturii toltece şi a însemnătăţii experienţei grupului pentru restul umanităţii, Castaneda ne-a explicat că fiecare dintre membrii grupului are de efectuat îndatoriri specifice în anumite zone, cum ar fi Yucatan, sau în alte zone ale Mexicului, sau în alte locuri.
         „Prin efectuarea sarcinilor se descoperă un mare număr de lucruri care sunt direct aplicabile situaţiilor concrete din viaţa cotidiană. Efectuând aceste sarcini se învaţă foarte mult. „Genarii, de exemplu, au o trupă muzicală cu care merg în tot felul de locuri de-a lungul frontierei. Vă daţi deci seama că văd şi intră în contact cu foarte mulţi oameni. Întotdeauna au posibilitatea de a transmite cunoaşterea. Întotdeauna ajută. Ajută cu o vorbă, cu o mică insinuare… fiecare face asta, îndeplinindu-şi cu sârguinţă sarcina. Toţi oamenii pot învăţa. Toţi au posibilitatea de a trăi ca luptători.
         „Orice persoană poate lua asupra sa sarcina luptătorului. Singura cerinţă este aceea să o facă cu o dorinţă de neclintit; cum s-ar spune, să fie neclintit în dorinţa sa de a fi liber. Calea nu este uşoară. Noi în permanenţă căutăm scuze pentru a o evita. Este posibil ca mintea să reuşească, dar corpul simte totul… corpul învaţă rapid şi uşor.”
         „Toltecul nu îşi poate risipi energia în mod prostesc”, a continuat. „Eu eram o persoană care nu putea trăi fără prieteni… Nici măcar nu puteam merge la film de unul singur.” Don Juan, într-un moment hotărâtor, i-a spus că trebuie să îi abandoneze pe toţi şi, în mod special, să se detaşeze de toţi prietenii cu care nu avea nimic în comun. Pentru multă vreme rezistase acestei idei, până când în cele din urmă s-a implicat în ea.
         „Odată, întorcându-mă în Los Angeles, am coborât din maşină cu un bloc înainte de a ajunge acasă şi am telefonat. În mod firesc în acea zi, ca întotdeauna, casa mea era plină de oameni. Am rugat un prieten să îmi pregătească un săculeţ cu câteva lucruri şi să mi-l aducă acolo unde mă aflam. I-am spus, de asemenea, că restul lucrurilor – cărţi, înregistrări – puteau fi împărţite între ei. A fost evident că prietenii mei nu m-au crezut şi au luat totul cu titlul de împrumut”, ne-a clarificat Castaneda.
         Acţiunea de a te debarasa de bibliotecă şi de înregistrări este ca şi cum ai tăia totul din trecut, o întreagă lume de idei şi emoţii.
         „Prietenii mei au crezut că sunt nebun şi au tot sperat că îmi voi reveni din nebunie. Nu i-am văzut timp de 12 ani”, a încheiat. După ce au trecut 12 ani, Castaneda i-a întâlnit din nou. A căutat prima dată un prieten care să îl pună în contact cu restul. Au plănuit apoi să se întâlnească şi să iasă împreună să cineze. În ziua aceea s-au simţit foarte bine; au mâncat mult, iar prietenii săi s-au îmbătat.
         „Să mă aflu alături de ei după toţi acei ani a fost modalitatea mea de a-mi arăta gratitudinea faţă de prietenia pe care mi-o oferiseră înainte.”, a spus Castaneda. „Acum toţi se maturizaseră. Fiecare avea familia lui, soţie, copii… Era, cu toate acestea, necesar să le mulţumesc. Doar în acel mod aş fi terminat definitiv, încheind acel episod din viaţa mea.”
         Este posibil ca prietenii lui Castaneda să nu înţeleagă nimic din ceea ce el făcea, dar faptul că dorise să le mulţumească a fost ceva foarte frumos. Castaneda nu pretinsese nimic de la ei. Le mulţumise sincer pentru prietenia lor, iar făcând asta se eliberase interior de tot trecutul.
         Am vorbit apoi despre iubire, „despre acea atât de des menţionată iubire.” Ne-a povestit câteva anecdote despre bunicul său italian, „întotdeauna atât de tânjind după dragoste”, şi despre tatăl său, „cel atât de boem”. „Oh, iubire! Iubire!” a repetat de câteva ori. Toate comentariile sale au avut tendinţa de a distruge ideile pe care cineva le are în mod curent despre iubire.
         „M-a costat mult până am învăţat”, a continuat. „Eram de asemenea foarte tânjitor după dragoste. Don Juan a trebuit să muncească din greu pentru a mă face să înţeleg că trebuie să pun punct anumitor relaţii. Modul în care am terminat în cele din urmă o astfel de relaţie a fost următorul. Am invitat-o la cină şi ne-am întâlnit într-un restaurant. Pe parcursul cinei s-a petrecut acelaşi lucru care se întâmpla de fiecare dată. A fost o ceartă mare şi a ţipat la mine şi m-a insultat. În cele din urmă am întrebat-o dacă are ceva bani. Ea mi-a răspuns că are. Am profitat de asta pentru a-i spune că trebuie să merg până la maşină să mă uit de portofel, sau ceva de genul acesta. Am plecat şi nu m-am mai întors. Înainte de a pleca, am vrut să mă asigur că are suficienţi bani pentru taxiul către casă. Nu am mai văzut-o de atunci.
         „Nu o să mă crezi, dar toltecii sunt foarte ascetici”, a insistat. Fără a pune la îndoială cuvântul său, am comentat totuşi că această idee nu putea fi dedusă din Al doilea cerc de putere. „Dimpotrivă”, am insistat, „cred că în cartea dvs. multe scene şi atitudini privitoare la acest aspect sunt confuze.”
         „Cum crezi că aş fi putut spune asta într-un mod deschis?”, mi-a răspuns. „Nu puteam spune că relaţiile dintre ei erau pure, pentru că nu numai că nu m-ar fi crezut nimeni, dar nici nu m-ar fi înţeles nimeni.”
         Potrivit lui Castaneda, trăim într-o societate „plină de pofte”. Aproape jumătate din tot ceea ce discutaserăm în acea după-amiază nu fusese bine înţeles, necesitând aprofundări ale subiectelor. Se pare că din această cauză, Castaneda se vede nevoit să se adapteze unor anumite cerinţe ale editorilor, care, la acea vreme, se străduiau să satisfacă gusturile publicului.
         „Oamenii îşi doresc altceva”, a continuat Castaneda. „Ziua trecută, de exemplu, am intrat într-o librărie aici în Los Angeles şi am început să frunzăresc revistele de lângă casa de marcat. Am aflat că există un mare număr de publicaţii cu fotografii de femei goale… multe, de asemenea, şi cu bărbaţi. Nu ştiu ce să vă spun. Într-una din fotografii era un bărbat care fixa un cablu electric, în timp ce era urcat pe o scară. Purta cască de protecţie, iar la brâu avea o centură plină de scule. Atât. În rest era nud. Ridicol! Aşa ceva nu poate fi posibil! O femeie este graţioasă… dar, un bărbat!”. Ca şi mijloace de explicare, a adăugat că femeile au multă experienţă, datorită lungii lor istorii în domeniul acestui tip de lucruri. „Într-un rol ca acesta nu este loc de improvizaţie.”
         „Aceasta este prima dată când aud despre ideea conform căreia comportamentul femeilor nu este improvizat; este ceva total nou pentru mine”, am răspuns. După ce l-am ascultat pe Castaneda, am rămas convinşi că, pentru toltec, sexualitatea reprezintă o imensă secătuire de energii care sunt menite altor sarcini. Este deci de înţeles insistenţa sa privitoare la totalul ascetism al relaţiilor pe care membrii grupului îl menţineau.
         „Din punctul de vedere al lumii, viaţa pe care o duce acest grup şi relaţiile care subzistă în interiorul său este ceva total de neconceput, ceva despre care nu s-a mai auzit până acum. Ceea ce le spun este de necrezut. Mie mi-a luat timp îndelungat până să înţeleg, dar în cele din urmă am reuşit să o fac.”
         Castaneda ne spusese mai devreme că atunci când o persoană se reproduce, pierde o anumită legătură. Se pare că această „legătură” este o forţă pe care copilul o ia de la părinţii săi prin simplul fapt de a se naşte. Acest „gol” care rămâne într-o persoană este cel care trebuie umplut sau redobândit. Trebuie să redobândeşti forţa pe care ai pierdut-o. Ne-a făcut de asemenea să înţelegem că o prelungită relaţie sexuală a unui cuplu se sfârşeşte cu o decădere. Într-o relaţie, diferenţele care se accentuează fac ca anumite caracteristici ale unuia sau altuia să fie treptat respinse. În consecinţă, pentru reproducere se alege din cealaltă parte, cea care este preferată, dar nu există nici o garanţie că aceasta aleasă este necesarmente şi cea mai bună. „Din punctul de vedere al reproducerii”, a comentat, „cel mai bine este randomizarea”. Castaneda s-a străduit să ne explice mai bine aceste concepte, dar ne-a mărturisit că sunt subiecte pe care nici chiar el încă nu le clarificase în totalitate.
         Castaneda ne descrisese un grup ale cărui exigenţe, pentru omul obişnuit, erau extreme. Eram foarte interesaţi în a afla de unde provenea toată această vigoare. „Care este scopul exclusiv al unui toltec?” Doream să ştim înţelesul a ceea ce Castaneda ne spunea. „Care este obiectivul pe care îl urmăreşti?”. Am insistat în a aduce întrebarea la un nivel personal.
         „Obiectivul, scopul, este de a părăsi lumea vie; de a o părăsi cu tot ceea ce cineva este, dar cu nimic mai mult decât ceea ce cineva este. Problema nu este a lua totul, nici de a lăsa totul. Don Juan a părăsit total lumea. Don Juan nu a murit, pentru că toltecii nu mor.” În Al doilea cerc de putere, La Gorda îl instruieşte cu respect pe Castaneda asupra dihotomiei „vrăjitor-tonal”. Domeniul celei de-a doua atenţii „este atins numai atunci când luptătorul mătură în totalitate suprafaţa mesei… această a doua atenţie face ca cele două atenţii să formeze o unitate, iar această unitate este totalitatea sinelui.” În aceeaşi carte, La Gorda îi spune lui Castaneda, „atunci când vrăjitorii învaţă să viseze, îşi leagă cele două atenţii împreună şi, în consecinţă, nu este nevoie ca centrul să împingă în afară… vrăjitorii nu mor… Nu vreau să spun că noi nu murim. Nu suntem nimic, suntem stupizi, suntem nătângi; nu ne aflăm nici aici, nici acolo. Pe de cealaltă parte, ei îşi au atenţia atât de unită, încât probabil că nu mor niciodată.”
         Potrivit lui Castaneda, ideea că suntem liberi este o iluzie şi o absurditate. Ne-a făcut să înţelegem că simţul comun ne înşeală, din cauză că capacităţile noastre perceptive obişnuite nu ne dezvăluie decât o parte din adevăr.
         „Percepţia noastră uzuală nu ne spune întregul adevăr. Trebuie să existe ceva mai mult decât o simplă trecere pe acest pământ, în care doar mâncăm şi ne reproducem.”, a afirmat vehement. Cu un gest pe care l-am interpretat ca făcând aluzie la insensibilitatea tuturor şi la imensa anostitate şi plictiseală a vieţii cotidiene, ne-a întrebat „Ce sunt toate acestea care ne înconjoară?” Simţul comun ne-ar spune că ne aflăm în acest punct în urma unui îndelungat proces de educare, proces care ne impune percepţia obişnuită ca fiind singurul adevăr. „Exact. Arta vrăjitorului”, a spus, „constă în a aduce procesul învăţării la descoperirea şi distrugerea acestei prejudecăţi perceptive.”
         Potrivit lui Castaneda, Edmund Husserl a fost primul occidental care a conceput posibilitatea „suspendării judecăţii”. În „Idei pentru o fenomenologie pură şi o filosofie fenomenologică” (1913) Husserl a dezbătut extensiv această „eră” a „reducţiei fenomenologice”. Metoda fenomenologică nu neagă, ci pur şi simplu „pune în paranteze” acele elemente care susţin percepţia noastră obişnuită.
         Castaneda consideră că fenomenologia îi oferă cadrul metodologic teoretic pentru a putea înţelege învăţăturile lui Don Juan. Pentru fenomenologie, actul cunoaşterii depinde de intenţie, şi nu de percepţie. Percepţia întotdeauna variază în funcţie de circumstanţele istorice, sau, cum s-ar spune, în funcţie de cunoaşterea acumulată de subiectul care se află cufundat într-o tradiţie determinată. Cea mai importantă regulă a metodei fenomenologice este aceea a „către aceleaşi lucruri”.
         „Sarcina pe care mi-a dat-o Don Juan”, a insistat, „a fost aceea de a rupe, puţin câte puţin, prejudecăţile perceptive până în momentul ajungerii la o ruptură totală”. Fenomenologia „suspendă” judecata şi este limitată la descrierea actelor pur intenţionale. „Deci, de exemplu, eu construiesc obiectul ’casă’. Referirea fenomenologică este minimă, ’intenţia’ este ceea ce transformă referirea în ceva concret şi singular”.
         Fenomenologia, fără nici o îndoială, are, pentru Castaneda, o simplă valoare metodologică. Husserl nu a transcens niciodată teoreticul şi, ca o consecinţă, nu a atins fiinţa umană în nici una din zilele vieţii sale. Pentru Castaneda, lucrul la care a ajuns cel mai departe omul occidental – omul european – este omul politic. Acest om politic ar fi rezumatul civilizaţiei noastre. „Don Juan”, a spus, „cu învăţăturile sale, deschide uşa unui alt om mult mai interesant,: un om care încă trăieşte într-o lume sau un univers magice”.
         Meditând asupra acestei idei de om politic, mi-a venit în minte o carte a lui Eduardos Spranger, numită „Forms of Life”, în care acesta spune că viaţa omului politic „este întreţesere a relaţiilor dintre putere şi rivalitate”. Omul politic este omul dominionului, a cărui putere conturează atât de mult realitatea concretă a lumii, pe cât îi controlează şi pe cei care trăiesc în ea.
         Pe de altă parte, lumea lui Don Juan, este o lume magică, populată cu forţe şi entităţi.
         „Admirabilitatea lui Don Juan”, a spus Castaneda, „este aceea că, chiar dacă în lumea de zi cu zi el apare a fi nebun, nimeni nu este capabil de a-l percepe. Lumii, Don Juan îi oferă o faţetă care este necesarmente temporală... o oră, o lună, şaizeci de ani. Nimeni nu ar fi capabil să-l surprindă cu garda jos! În această lume Don Juan este impecabil deoarece întotdeauna a ştiut că ceea ce se află aici se află doar momentan şi că ceea ce urmează după este... o frumuseţe! Don Juan şi Don Genaro iubeau intens frumuseţea.”
         Concepţia şi percepţia pe care o avea Don Juan asupra realităţii şi timpului este neîndoielnic foarte diferită de a noastră. Dacă la nivelul vieţii cotidiene Don Juan este întotdeauna impecabil, aceasta nu te împiedică să ştii că „din această poziţie” totul este categoric efemer.
         Castaneda a continuat să descrie un univers polarizat între două extreme: partea dreaptă şi partea stângă. Partea dreaptă ar corespunde tonalului, iar partea stângă vrăjitorului.
         În Povestiri despre putere, Don Juan îi explică extensiv lui Castaneda despre aceste două jumătăţi ale „sferei percepţiei”. El spune că ultima îndatorire a profesorului constă în curăţirea obositoare a unei părţi din „sferă”, şi apoi era organizarea „a tot ceea ce este” în cealaltă parte. Învăţătorul este ocupat în această izgonire cu învăţarea fără milă, până când întreaga sa viziune asupra lumii se află într-o singură jumătate a sferei. Cealaltă jumătate, cea care a rămas curată, poate fi deci revendicată de ceea ce vrăjitorii numesc voinţă. A explica aceasta este foarte dificil, deoarece cuvintele sunt total neadecvate. Cu exactitate, partea stângă a universului „implică absenţa cuvintelor” şi fără cuvinte noi nu putem gândi. Există doar acţiune „în acea altă lume”, a spus Castaneda, „corpul acţionează. Corpul nu are nevoie de cuvinte pentru a înţelege.”
         În universul magic – aşa cum a fost numit – al lui Don Juan există anumite entităţi, care sunt numite „aliaţi” sau „umbre efemere”. Acestea pot fi capturate de un anumit număr de ori. Pentru acest tip de captură au fost căutate un mare număr de explicaţii, dar conform lui Castaneda, nu este nici o îndoială că aceste fenomene depind în mod principal de anatomia umană. Ceea ce este important este realizarea că există o întreagă gamă de explicaţii care pot da temei acestor „umbre efemere”.
         Atunci, l-am întrebat despre acea cunoaştere cu corpul despre care vorbeşte în cărţile sale. „Asta înseamnă, pentru dvs., că întregul corp este un organ de cunoaştere?” m-am informat.
         „Desigur! Corpul cunoaşte”, mi-a răspuns. Ca exemplu, Castaneda mi-a spus despre multele posibilităţi ale acelei părţi a piciorului dintre genunchi şi gleznă, unde putea fi poziţionat un centru al memoriei. S-ar părea că poţi învăţa să-ţi foloseşti corpul pentru a putea captura acele „umbre efemere”. Învăţăturile lui Don Juan transformă corpul într-un scanner electronic”, a spus, căutând un cuvânt potrivit în spaniolă, pentru a compara corpul cu un telescop electronic. Corpul ar avea posibilitatea de a percepe realitatea la nivele diferite care, la rândul lor, ar dezvălui configuraţii ale materiei de asemenea diferite.  Era evident că pentru Castaneda corpul are posibilităţi de mişcare şi percepţie faţă de care majoritatea dintre noi nu suntem obişnuiţi. Stând în picioare şi arătând către picior şi gleznă, ne-a vorbit despre posibilităţile acelei părţi a corpului şi despre cât de puţine ştiam noi despre toate acestea. „În tradiţia toltecă”, a afirmat, „ucenicul este antrenat în dezvoltarea acestor posibilităţi. La acest nivel Don Juan începe să construiască.”
         Meditând la aceste cuvinte ale lui Castaneda, m-am gândit la o paralelă cu yoga tantrică şi ale sale centre distincte sau „chakra”-e, prin care iniţiatul se iluminează prin intermediul unor anumite practici rituale. În cartea The Hermetic Circle, scrisă de Miguel Serrano, se poate citi că „chakra”-ele sunt „centre de conştiinţă”. În aceeaşi carte, Karl Jung se referă la o conversaţie pe care Serrano a avut-o cu un şef de trib indian pueblo, numit Ochwian Biano sau „Lacul Muntelui”. „Mi-a explicat impresia pe care i-o lasă albii – întotdeauna atât de agitaţi, întotdeauna căutând ceva, aspirând la ceva... Potrivit lui Ochwian Biano, albii erau nebuni; numai oamenii nebuni afirmă că gândesc cu capul. Această afirmaţie a şefului de trib mi-a produs o mare surpriză, şi l-am întrebat cu ce gândea el. A răspuns că el gândeşte cu inima.” (Miguel Serrano – The Impenetrable (Hermetic) Circle, , Ed. Kier, Buenos Aires, 1978).
         Calea cunoaşterii a unui luptător este lungă şi necesită o dedicare totală. Luptătorul are un obiectiv concret şi un foarte pur îndemn.
         „Care este obiectivul?” insist.
         Se pare că obiectivul constă în trecerea conştientă în cealaltă parte, prin flancul stâng al universului. „Trebuie să încerci să te apropii pe cât de mult posibil de Vultur şi să te străduieşti să scapi de el fără să te devoreze. Obiectivul”, a spus, „este de a pleca în vârful degetelor prin partea stângă a Vulturului.”
         „Nu ştiu dacă tu ştii” a continuat, încercând să  găsească o cale de a clarifica imaginea pentru noi, „că există o entitate pe care toltecii o numesc Vulturul. Văzătorii îl văd ca pe o imensă întunecime care se întinde la infinit. Este o întunecime imensă pe care se încrucişează fulgere. Din această cauză este numit Vulturul: are spatele şi aripile negre iar pieptul îi este luminat.
         „Ochiul entităţii nu este un ochi uman, Vulturul nu are compătimire. Tot ceea ce trăieşte este reprezentat în Vultur. Acea entitate înconjoară totul – frumuseţea pe care omul este capabil să o creeze, precum şi bestialitatea, despre care nu s-ar putea spune pe bună dreptate că aparţine şi ea numai omului. Ceea ce este specific uman în Vultur este extrem de mic în comparaţie cu restul. Vulturul este o imensă aglomeraţie, o grămadă, întunecime... în faţa căreia puţin din ceea ce este uman se regăseşte.
         „Vulturul atrage toată forţa vitală care este gata să dispară, deoarece aceasta a fost hrănită (întreţinută) din energia sa. Vulturul este ca un imens magnet care atrage toate acele raze de lumină ce reprezintă energia vitală a tot ceea ce moare.”
         Cât timp Castaneda a spus toate acestea, mâinile şi degetele sale au imitat, ca nişte ciocane, capul unui vultur ciugulind spaţiul cu un apetit insaţiabil. „Eu vă spun doar ceea ce Don Juan şi ceilalţi au spus. Cu toţii sunt vrăjitori şi vrăjitoare!” a exclamat. „Cu toţii sunt implicaţi într-o metaforă care pentru mine este incomprehensibilă.”
         „Ce este ‘stăpânul’ omului? Ce este ceea ce ne revendică?” a întrebat. Am ascultat cu atenţie şi nu am mai vorbit, deoarece intrase pe un teren în care întrebările erau posibile.
         „’Stăpânul’ nostru nu poate fi un om,” a spus. Se pare că toltecii numesc ‘stăpân’ „matriţa umană”. Totul – plantele, animalele şi fiinţele umane – au o matriţă”. „Matriţa umană” este aceeaşi pentru toate fiinţele umane. „Matriţa mea şi a voastră”, a continuat să ne explice, „este aceeaşi, dar în fiecare din noi se manifestă şi acţionează într-o formă distinctă, potrivit dezvoltării persoanei.”
         Divizând cuvintele lui Castaneda, am interpretat că „matriţa umană” este ceea ce ne reuneşte, ceea ce unifică forţa vieţii. Pe de cealaltă parte, „forma umană” ar putea fi ceea ce ne împiedică pe noi să vedem „matriţa”. Se pare că în vreme ce „forma umană” nu este pierdută, noi suntem, iar aceasta ne împiedică să ne schimbăm.
         În Al doilea cerc de putere, La Gorda îl instruieşte pe Castaneda cu privire la „matriţa umană” şi „forma umană”. În acea carte, „forma” este descrisă ca o entitate luminoasă şi Castaneda îşi aminteşte că Don Juan o descria ca fiind „izvorul şi originea omului”. La Gorda, gândindu-se la Don Juan, îşi aminteşte că i-a spus ei că „dacă ajungem să avem suficientă putere personală, am fi capabili să întrezărim modelul, chiar dacă nu suntem vrăjitori; şi de aceea, atunci când asta se întâmplă, spunem că l-am văzut pe Dumnezeu.” Ea mi-a spus că numim asta Dumnezeu, iar aceasta s-ar potrivi, pentru că matricea este Dumnezeu.”
         De multe ori în acea după-amiază, am revenit la tema „formei umane” şi a „matriţei umane”. Discutând tema din unghiuri diferite, de fiecare dată era tot mai evident faptul că forma umană este acel înveliş dur al persoanei. „Acea formă umană”, spunea el, „este ca un prosop care te acoperă de la mâini până la picioare. În spatele acelui prosop este o lumânare strălucitoare, care e consumată până se termină. Când aceasta se termină, cineva moare. Apoi Vulturul vine şi îl devorează.
         „Văzătorii”, continua Castaneda, „sunt acele fiinţe capabile să vadă fiinţa umană drept un ou luminos. Înăuntrul acelei sfere de lumină e o lumânare aprinsă. Dacă văzătorul vede că lumânarea e scurtă (mică), chiar dacă persoana pare puternică, înseamnă că aceasta s-a sfârşit deja.”
         Castaneda ne-a mai spus că toltecii nu mor niciodată, deoarece a fi toltec implică pierderea formei umane. Doar în acel moment înţelegem: dacă toltecul şi-a pierdut forma umană, Vulturul nu are ce să devoreze. De asemenea, ne-a spus fără îndoială (dubii), că conceptul de „stăpân” al omului şi „matriţă” a omului, ca şi imaginea Vulturului, se refereau la aceeaşi entitate sau erau intim legate.
         Câteva ore mai târziu, în timp ce ne aflam la masă într-un fast-food, la intersecţia Westwood Bulevard cu o altă stradă al cărei nume nu mi-l amintesc, Castaneda ne-a relatat experienţa sa cu privire la pierderea formei umane. După spusele sale, experienţa sa nu a fost atât de puternică ca aceea a La Gordei (în Al doilea cerc de putere, La Gorda îi spune lui Castaneda că atunci când şi-a pierdut forma umană a început să vadă în permanenţă un ochi în faţa ei. Acel ochi o însoţea tot timpul şi aproape că a dus-o în pragul nebuniei. Încetul cu încetul s-a obişnuit cu el, până când într-o zi ochiul a devenit o parte din ea. „Într-o zi,… când voi reuşi să devin o adevărată fiinţă fără formă, nu voi mai vedea acel ochi, ochiul va fi una cu mine…”), care avea simptome similare celor unui atac de cord. „În cazul meu”, spunea Castaneda, „s-a produs un simplu fenomen de hiperventilaţie. Exact în acel moment, am simţit o mare presiune: o energie puternică a intrat în capul meu, a trecut prin piept şi stomac, trecând prin picioare, până când a dispărut prin piciorul meu stâng. Asta a fost tot.”
         „Ca să mă asigur”, a continuat el, „am fost la un medic, dar el nu a găsit nimic. Mi-a sugerat doar să respir într-o pungă de hârtie pentru a diminua cantitatea de oxigen şi pentru a rezista fenomenului de hiperventilaţie.”
         Potrivit toltecilor, într-un fel, trebuie să te întorci sau să-i plăteşti Vulturului ceea ce-i aparţine. Castaneda deja ne spusese că „stăpânul omului” este Vulturul, şi că Vulturul este tot ceea ce înseamnă nobilitate şi frumuseţe, precum şi tot ce înseamnă oroarea şi ferocitatea care există în tot ceea ce este. De ce este Vulturul stăpânul omului? „Vulturul este stăpânul omului deoarece se hrăneşte cu chemarea vieţii, cu energia vitală care este eliberată de tot ceea ce există.” Şi, făcând din nou acel gest cu mâinile, asemănător cu ciugulitul, a curăţat spaţiul cu ciugulituri, spunând: „Uite-aşa! Uite-aşa! Devorează totul!”
         „Singura modalitate de a scăpa de voracitatea morţii, este irefutabilă şi iminentă, acţiunea începe.” [?]
         „În ce constă aceasta, cum faci această recapitulare personală?” am vrut eu să ştiu.
         În primul rând, trebuie făcută o listă cu toţi oamenii pe care i-ai cunoscut pe parcursul vieţii tale”, a răspuns, „o listă a celor care, într-un fel sau altul, ne-au forţat să ne expunem egoul (acel centru al creşterii personale care mai târziu se va înfăţişa ca un monstru cu 3.000 de capete). Trebuie să ni-ii reamintim pe toţi cei cu care am colaborat, astfel încât să putem intra în acel joc „mă plac sau nu mă plac”. Un joc care nu este nimic altceva decât supărare pe noi înşine… Lingându-ne propriile răni!”
         „Recapitularea trebuie să fie totală”, a continuat, „de la Z până la A, în sens invers. Începe în momentul prezent şi se îndreaptă către frageda pruncie, până la vârsta de doi sau trei ani sau chiar mai mult, dacă este posibil.” Din momentul în care suntem născuţi, totul este gravat pe trupurile noastre. ’Recapitularea’ necesită un bun antrenament al minţii.
         Cum poate face cineva această ’recapitulare’?
         „Prin aducerea aminte cu grijă a imaginilor şi fixarea acestora în faţa sa, apoi, cu o mişcare a capului de la dreapta la stânga, fiecare imagine este suflată în exterior, ca şi cum le-ar mătura din viziunea sa… Respiraţia este magică”, a adăugat.
         O dată cu terminarea ‘recapitulării’, terminate sunt de asemenea şi trucurile, jocurile şi grija de sine (self feeling). Pare că într-un final ne cunoaştem toate trucurile şi că nu există nici o modalitate de a pune egoul pe masă fără realizarea imediată a ceea ce pretindem că facem cu el. Cu ‘recapitularea personală’ te poţi despuia de totate. Apoi, rămâne doar sarcina; sarcina, în toată simplitatea sa, pură şi crudă.
         ’Recapitularea’ este accesibilă oricui, dar necesită o voinţă inflexibilă. Dacă fluctuezi sau eziţi, eşti pierdut, pentru că Vulturul o să te devoreze. Pe acel teren nu există loc de îndoială. În prima carte, Învăţăturile lui Don Juan, acesta spune: Lucrul pe care l-ai învăţat este cum să ajungi la crăpătura dintre lumi şi cum să intri în cealaltă lume… există un loc unde cele două lumi sunt alăturate, unde se întrepătrund. Crăpătura se află acolo. Se închide şi se deschide ca o uşă bătută de vânt. Pentru a putea ajunge acolo, un om trebuie să îşi exercite voinţa, trebuie, aş spune, să dezvolte o dorinţă neîmblânzită, o dedicare totală. Dar trebuie să o facă fără ajutorul nici unei puteri sau al nici unui om…
         „Nu ştiu cum să explic foarte bine toate acestea, dar în împlinirea şi dedicarea sarcinii, trebuie să fii compulsiv, însă fără a fi astfel cu adevărat, deoarece toltecul este o fiinţă liberă. Sarcina solicită totul; cu toate acestea, este eliberatoare. Înţelegi? Dacă asta este dificil de înţeles, este din cauză că, la bază, există un paradox.
         „Dar la această recapitulare”, a adăugat Castaneda, schimbându-şi tonul şi postura, „trebuie să îi pui ‘condimente’. Caracteristicile lui Don Juan şi ale ‘tovarăşilor’ săi sunt acelea că ei sunt nestatornici. Don Juan m-a vindecat de a fi obositor. El nu este solemn, nimic formal.” Dincolo de seriozitatea sarcinii pe care o îndeplineau cu toii, întotdeauna era spaţiu şi pentru umor.
         Pentru a ilustra într-o modalitate concretă felul în care Don Juan l-a învăţat, Castaneda ne-a relatat un episod foarte interesant. Se pare că fuma mult, iar Don Juan a reuşit să îl vindece de asta.
         „Fumam trei pachete de ţigări pe zi. Una după cealaltă! Nu le lăsam niciodată să se stingă. Observi că acum nu am buzunare”, a spus, arătându-şi jacheta căreia acestea îi lipseau. „Am eliminat buzunarele la fel cum am îndepărtat din trupul meu posibilitatea de a simţi ceva în partea stângă, ceva care să îmi amintească de acest obicei. Eliminând buzunarul, am eliminat de asemenea şi obiceiul fizic de a-mi purta (ţine) mâinile în buzunare.”
         „Într-o zi, Don Juan mi-a spus că vom merge să petrecem câteva zile pe dealurile de la Chihuahua. Îmi amintesc că îmi spusese în mod expres să nu îmi uit ţigările. Mi-a recomandat, de asemenea, să aduc provizii de două pachete pe zi, şi nu mai mult. Aşa că am cumpărat pachetele de ţigări, dar în loc de 20, am împachetat 40. Făcusem nişte pachete divine, pe care le acoperisem cu folie de aluminiu, pentru a proteja încărcătura de animale şi de ploaie.
         „Bine echipat şi împovărat de raniţă, l-am urmat pe Don Juan pe dealuri. Şi mergeam aşa, aprinzând ţigară după ţigară, şi încercând să îmi trag răsuflarea. Don Juan avea o vigoare nemaipomenită. Mă aştepta cu mare răbdare, în timp ce urmărea cum fumam şi cum încercam să ţin pasul cu el pe coline. Eu unul nu aş fi avut răbdarea pe care a avut-o el cu mine!” a exclamat. „Am ajuns, în sfârşit, la un platou destul de înalt, înconjurat de stânci şi de povârnişuri abrupte. Don Juan m-a invitat apoi să cobor. Pentru o lungă bucată de timp am tot pendulat dintr-o parte în alta, până când în cele din urmă am renunţat. Nu eram în stare să o fac.
         „Am continuat în ritmul acesta, preţ de câteva zile, până când într-o dimineaţă, trezindu-mă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să îmi caut ţigările. Unde erau divinele mele pachete? Le-am căutat şi tot căutat, şi nu le-am găsit. Când s-a trezit Don Juan, am vrut să ştiu ce se petrece. Mi-a explicat ce se întâmplă şi mi-a spus: ‘Nici o grijă. În mod sigur a venit un coiot şi le-a cărat de-aici, dar nu pot fi foarte departe. Uite! Priveşte! Uite urmele coiotului!’
         „Am petrecut întreaga zi urmărind urmele coiotului, în căutarea pachetelor. Şi iată-ne la un moment dat, când Don Juan stătea pe pământ şi, pretinzând că este un om bătrân, foarte bătrân, a început să se plângă: ‘De data asta cu siguranţă ne-am pierdut… Sunt bătrân… Nu mai pot…’ Pe când spunea aceasta, şi-a luat capul în palme şi a scos un mare oftat.”
         Castaneda ne-a spus toată această poveste imitând gesturile şi tonul vocii lui Don Juan. Era un adevărat spectacol să îl vezi. Puţin mai târziu, acelaşi Castaneda ne va spune despre cum obişnuia Don Juan să facă referiri la abilităţile lui histrionice.
         „Cu toate căutările acelea”, a continuat Castaneda, „cred că au trecut 10 sau 12 zile. Deja nu îmi mai păsa de fumat! Astfel am scăpat de dorinţa de a fuma. Ne comportasem ca nişte demoni alergând pe stânci!
         „Când a venit timpul să ne întoarcem, îţi imaginezi că Don Juan a cunoscut drumul perfect. Am mers direct în oraş. Diferenţa a fost, atunci, că deja nu mai simţeam nevoia să îmi cumpăr ţigări. De la acel episod”, a spus nostalgic, „au trecut 15 ani”.
         „Direcţia non-acţiunii”, a comentat, „este exact opusul rutinei sau al rutinelor cu care suntem obişnuiţi. Deprinderile, ca fumatul, de exemplu, sunt cele care ne ţin legaţi, ne înlănţuie… pe când non-acţiunea, de cealaltă parte, face posibile toate drumurile.”
         O vreme am păstrat tăcerea. Într-un final, am spart-o, întrebând despre Dona Soledad. Am spus că lăsase asupra mea impresia unei figuri groteşti; serios, ca o vrăjitoare. „Dona Soledad este indiancă”, mi-a răspuns. „Istoria transformării sale este ceva incredibil. A pus atâta voinţă în transformarea sa, încât în final a obţinut ce şi-a dorit. În acea forţă voinţa sa s-a dezvoltat atât de extrem, încât, ca o consecinţă, orgoliul său personal s-a dezvoltat şi el. Exact din acest motiv eu nu cred că ea poate trece pe vârful degetelor prin partea stângă a Vulturului. Dar, în nu contează ce modalitate, este fantastic ce a putut să facă de una singură! Nu ştiu dacă îţi aminteşti cine era… era ‘mamacita’ lui Pablito. Ea întotdeauna spăla haine, le călca, spăla vasele… oferind mici gustări unuia sau altuia.”
         Povestindu-ne, Castaneda imita gesturile şi mişcările unei bătrânici. „Ar trebuie să o vezi acum”, a continuat. „Dona Soledad este o tânără puternică. Acum este de temut!”
         „’Recapitularea’ i-a luat Donei Soledad şapte ani din viaţă. S-a ascuns într-o peşteră şi nu a mai ieşit de acolo. A rămas acolo până când a terminat cu toate. Asta a făcut în toţi aceşti şapte ani. Chiar dacă nu va putea trece pe lângă Vultur,”, a continuat Castaneda, admirativ, „niciodată nu se va mai întoarce la a fi săracă şi bătrână cum era înainte.”
         După o pauză, Castaneda ne-a reamintit că Don Juan şi Don Genaro totuşi nu mai erau cu ei.
         „Acum deja totul este diferit”, s-a exprimat Castaneda nostalgic. „Don Juan şi Don Genaro nu sunt aici. Femeia toltecă este cu noi. Ne dă sarcini. Eu şi La Gorda avem sarcini împreună. Şi ceilalţi au de asemenea sarcini de îndeplinit; sarcini distincte, de asemenea în locuri diferite.
         „Potrivit lui Don Juan, femeile au mai mult talent decât bărbaţii. Femeile sunt mai impresionabile. Mai mult, în viaţă, au o povară mai mică şi obosesc mai greu decât bărbaţii. Din acest motiv Don Juan m-a lăsat acum în mâinile unei femei. M-a lăsat în mâinile celeilalte părţi ale unităţii bărbat-femeie. În plus, m-a lăsat în mâinile femeilor; ale ‘surioarelor’ şi ale La Gordei.
         „Femeia care ne învaţă nu are nici un nume. (Câteva luni mai târziu La Gorda (Maria Tena) m-a sunat să îmi transmită un mesaj de la Castaneda. În această conversaţie, mi-a spus că Doamna Toltecă se numeşte Dona Florinda, şi că este o femeie foarte elegantă, vivace şi nerăbdătoare. D-na Toltecă trebuie să aibă în jur de 50 de ani.) Pur şi simplu este femeia Toltecă.
         „D-na Toltec este cea care mă învaţă acum. Ea este responsabilă de tot. Toţi ceilalţi, eu şi La Gorda, nu însemnăm nimic.”
         Am vrut să aflăm dacă ea ştia că se va întâlni cu noi, precum şi dacă ştia de alte planuri ale lui.
         „D-na Toltec ştie totul. Ea m-a trimis la Los Angeles să vorbesc cu voi.”, mi-a răspuns, îndreptându-şi atenţia către mine. „Ştie despre proiectele mele şi că mă duc la New York.”
         De asemenea am dorit să ştim cum este ea. „Este tânără? Este bătrână?” l-am întrebat.
         „D-na Toltec este o femeie foarte puternică. Muşchii săi se mişcă într-un mod foarte ciudat. Este bătrână, dar una care străluceşte cu ajutorul puterii machiajului său.”
         Era dificil să ne explice cum este. În încercarea sa, Castaneda a căutat un punct de referinţă şi ne-a amintit de filmul Giant.
         „Vă amintiţi”, ne-a întrebat, „acel film în care apăreau James Dean şi Elizabeth Taylor? Acolo Taylor joacă rolul unei femei mature, deşi în realitate era foarte tânără. Femeia Toltecă îmi provoacă aceeaşi impresie: o figură cu machiajul unei femei bătrâne cu un corp încă tânăr. Aş putea de asemenea spune că acţionează bătrâneşte.
         „Cunoaşteţi ‘National Enquirer’”, a continuat. „Un prieten de-al meu le colecţionează aici în Los Angeles, şi de fiecare dată când vin le citesc. Este singurul lucru pe cale îl citesc aici… Exact în această revistă am văzut recent nişte fotografii ale Elizabethei Taylor. Acum chiar că este mare (s-a îngrăşat)!”
         Ce dorea Castaneda să ne transmită făcând comentariul că ‘National Enquirer’ este singurul lucru pe care îl citeşte? Este dificil să îţi imaginezi că un ziar de senzaţie ar fi singurul său izvor de informaţie.
         Acel comentariu într-un fel a sintetizat raţionamentul său cu privire la imensa producţie de noutăţi ce ne caracterizează epoca. Acel comentariu include de asemenea o judecată cu privire la valorile întregii culturi vestice. Totul se află la nivelul lui ‘National Enquierer’.
         Nimic din ce a spus Castaneda în acea după-amiază nu a fost întâmplător. Diferitele fragmente pe care le-a furnizat ne-au condus la crearea unei impresii determinate. Această intenţie nu era în nici un fel greşită; dimpotrivă, interesul său era de a transmite adevărul esenţial al învăţăturilor în care ei sunt implicaţi.


A doua parte a acestui interviu va fi publicată în numărul 15 al Magical Blend. O altă traducere parţială a fost publicată în ‘Seeds of Unfolding’.

[Sfârşitul primei părţi a interviului]

 

 


[Introducere la partea a doua a interviului]

         Pe parcursul stadiilor de pregătire a unei cărţi despre gânditorii mistici, Graciela Corvalan a scris o scrisoare lui Carlos Castaneda, solicitându-i acestuia un interviu. Mai târziu a primit un telefon de la Castaneda, acesta acceptându-i cererea, explicându-i că era nerăbdător să fie intervievat de ea, din moment ce nu făcea parte din ziariştii presei regulate. Castaneda i-a cerut să se întâlnească într-un un loc şi o dată stabilite, în campusul UCLA. Atunci când Graciela şi colegul său au sosit pentru interviu, li s-a cerut să nu folosească casetofonul pe care aceştia îl aveau cu ei. Deci, timp de şapte ore, încărcaţi cu cărţi şi hârtii, Graciela a luat note în timp ce omul, pe care unii l-au creditat ca având o importanţă crucială ca şi catalizator al conştiinţei metafizice, explica tutelajul său sub un vrăjitor yaqui, Don Juan, precum şi prezenta sa sarcină primită de la „teribila Femeie Toltecă, precum şi natura „învăţăturilor toltece”.
         În prima parte a acestui interviu, Graciela a explicat că interviul avusese loc în limba spaniolă, menţionând că Castaneda, deşi vorbea fluent spaniola, limba sa nativă era evident engleza. Graciela şi-a dat seama că Castaneda, deşi un om care citise foarte mult, nu era un intelectual în sensul livresc al cuvântului. În nici un moment, spune Graciela, nu a făcut comparaţii cu alte tradiţii, din trecut sau din prezent. „Era evident că nu dorea ca învăţăturile sale să fie contaminate cu ceva străin acestora.”
         Graciela l-a considerat pe Castaneda ca fiind un „maestru al conversaţiei”, pe măsură ce vorbea extensiv despre trecutul şi prezentul său.
         La momentul când l-a întâlnit pe Don Juan, interesul primar al lui Castaneda era antropologia, dar, „întâlnindu-l pe el, acesta s-a schimbat”.
         Graciela îşi aminteşte că „Don Juan a fost prezent alături de noi. De fiecare dată când Castaneda amintea de el, îi simţeam prezenţa”.
         De la Don Juan, Castaneda a învăţat regula de căpătâi a vrăjitorului: „Dă totul din tine în fiecare moment”. Şi prin intermediul lui Don Juan, Castaneda a devenit implicat într-un lung proces de eliberare de trecutul său, un proces ce a inclus renunţarea atât la bunurile sale, cât şi la prietenii săi. Conform lui Castaneda, viaţa luptătorului toltec necesită o „nezdruncinată dorinţă de a fi liber”. În cursul interviului, Castaneda s-a dovedit a fi până la ultimul punct un „luptător”, arătând dezgust faţă de pacifism sau sentimentalisme. „Fără un adversar”, a menţionat, „nu suntem nimic”.
         Chestionându-l pe Castaneda în legătură cu tradiţia toltecă, Graciela a aflat că, dintr-o perspectivă antropologică, cuvântul toltec face referire la o cultură din centrul şi sudul Mexicului care era deja „apusă” atunci când a avut loc colonizarea Americii de Sud de către Spania. Dar, conform lui Castaneda, termenul toltec este descriptiv nu atât caracteristicilor ereditare, cât mai degrabă unui anume fel de viaţă şi un anume mod de a privi viaţa. „Toltec”, spune Castaneda, „este acela care cunoaşte secretele vederii şi ale visatului.” Este o tradiţie care a fost menţinută de mai mult de 3.000 de ani. Deşi civilizaţiile toltece sau coloniile acestora au fost distruse de către omul alb, „naţiunea” toltecă nu a putut fi distrusă, deoarece reprezenta ceva incomprehensibil omului alb, pentru care lumea visatului era un tărâm necunoscut, misterios şi inabordabil.
         Conform lui Castaneda, ţelul toltecilor era „de a părăsi lumea vie; de a o părăsi cu totalitatea celui care există, şi cu nimic mai mult din ceea ce el este.” Don Juan a reuşit acest lucru, dar aceasta nu a fost, accentuează Castaneda, moartea, deoarece „toltecii nu mor”. În Al doilea cerc de putere, La Gorda spune: „atunci când vrăjitorii învaţă să ‘viseze’, ei îşi unesc cele două atenţii şi, prin urmare, nu mai este necesar ca centrul să fie împins în afară. Vrăjitorii nu mor”.
         Libertatea, spune Castaneda, este o iluzie perpetuată de capcana simţurilor. „Arta vrăjitorului constă în descoperirea, înţelegerea şi distrugerea acestei prejudecăţi perceptive. În transcenderea, sau ruperea, tiraniei simţurilor, uşa unui univers magic se deschide. Castaneda descrie universul ca fiind polarizat între două extreme: partea dreaptă şi partea stângă – cele două jumătăţi ale ‘sferei percepţiei’. De partea stângă se află acţiunea. Aici nu există cuvinte. Aici mintea nu conceptualizează, ci mai degrabă întregul corp realizează, fără gânduri şi fără cuvinte. Datoria unui învăţător precum Don Juan este să mute întreaga viziune a lumii în partea dreaptă, astfel încât partea stângă să rămână curată pentru practica magică a voinţei.
         Prezidând asupra întregului univers se află Vulturul, o imensă întunecime reprezentând întreaga frumuseţe şi bestialitate a tot ceea ce este viu. Potrivit lui Castaneda, ceea ce poate fi numit ‘uman’ este foarte redus în comparaţie cu restul. O masă enormă, aglomerată şi întunecată, Vulturul atrage şi se hrăneşte cu întreaga forţă vitală a ceea ce este pe cale de a dispărea. Este, spune acesta, „ca un imens magnet ce culege toate acele raze de lumină ce reprezintă energia vitală a tot ceea ce este pe cale să moară”.
         Cheia evitării Vulturului este ‘recapitularea’, care implică parcurgerea inversă a drumului de la maturitate către copilărie, curăţând imaginile întregii vieţi, dezbărarea de tot şi toate, până în momentul când numai ‘sarcina’ este cea care rămâne, până în momentul când se ajunge la „crăpătura dintre lumi”. „Să ajungi acolo”, spune Castaneda, „este necesară o dorinţă de neîmblânzit, o dedicare totală.” Dar aceasta trebuie făcută fără ajutorul vreunei altei puteri sau a altui om.
         Conform tradiţiei toltece, toate lucrurile vii au o ‘matriţă’. Matriţa umană este aceeaşi pentru toate fiinţele umane. În fiecare individ este dezvoltată şi manifestată conform evoluţiei persoanei. Pe de cealaltă perte, ‘forma umană’ ne împiedică să vedem matricea. În Al doilea cerc de putere, ‘forma’ este descrisă ca o entitate luminoasă. Potrivit lui Don Juan, este „izvorul şi originea omului”. Motivul pentru care toltecii nu mor este că, pierzându-şi forma umană, ei nu mai au nimic din ceea ce Vulturul ar putea devora.
         În Al doilea cerc de putere, La Gorda relatează că atunci câmd a reuşit să îşi piardă ‘forma umană’, a început să vadă în faţa ei un ochi care o urma pretutindeni şi care în cele din urmă aproape că a scos-o din minţi. Dar „într-o zi”, spune ea, „în momentul când voi ajunge o adevărată fiinţă fără formă, nu voi mai vedea ochiul, ochiul va fi una cu mine”.
         Deci, fără alte abateri, vă prezentăm cu mândrie a doua parte a interviului Gracielei Corvalan cu Carlos Castaneda.
 

 



[Începutul interviului – Partea a doua]

Mistere Evazive


         Am continuat să vorbim despre femeia toltecă şi Castaneda ne-a spus că aceasta va pleca în curând. „Ea ne-a spus că în locul ei vor veni două femei. Femeia toltecă este foarte strică, cererile sale sunt teribile!”, Acum, dacă femeia toltecă este atât de cumplită, se pare că cele două care vor veni sunt mult mai fioroase. Să sperăm că încă nu va pleca! Cineva nu se poate opri sau nu poate împiedica înfricoşarea corpului faţă de îndeplinirea angajamentelor… Cu toate acestea, nu există cale de a schimba destinul. Aşa că, iată, m-a prins!
„Nu am mai multă libertate”, a continuat, „decât cel impecabil, deoarece numai dacă sunt impecabil, îmi pot schimba destinul; ca să spun aşa, trec pe vârful degetelor prin partea stângă a Vulturului. Dacă nu sunt impecabil, nu îmi pot schimba destinul, iar Vulturul mă devorează.
         „Nagualul Juan Matus este un om liber. Este liber în a-şi împlini destinul. Mă înţelegi? Nu ştiu dacă înţelegi ceea ce vreau să spun.”, a spus îngrijorat.
         „Cum să nu înţelegem!?” am răspuns vehement. „Aici găsim o mare similitudine cu ceea ce simţim şi trăim zilnic, precum şi în multe alte lucruri la care v-aţi referit până acum.”
         „Don Juan este un om liber”, a continuat. „El caută libertatea. Spiritul său o caută. Don Juan este eliberat de prejudecata de bază; prejudecata perceptivă care ne împiedică să vedem realitatea.”
         Importanţa a tot ceea ce vorbim rezidă în posibilitatea distrugerii cercului rutinelor. Don Juan l-a făcut să practice numeroase exerciţii, astfel încât să devină conştient de rutinele sale: exerciţii precum ‘mersul puterii’ şi ‘mersul în întuneric’.
         Cum să distrugi cercul rutinelor? Cum să rupi acel arc perceptiv care ne leagă de viziunea obişnuită a realităţii? Acea viziune obişnuită la care rutinele noastre contribuie este exact ceea ce Castaneda numeşte ‘atenţia tonalului’ sau ‘prima atenţie’.
         „A rupe acel arc perceptiv nu este o sarcină uşoară; poate dura ani întregi. Dificultatea cu mine”, a spus râzând, „a fost că eram un încăpăţânat. Am învăţat chiar fără voie. Din cauza acestui lucru, în cazul meu, Don Juan a trebuit să folosească droguri. Şi astfel am sfârşit… cu ficatul afectat!
         „Prin non-acţiune se obţine distrugerea rutinelor şi obţinerea conştientizării”, a explicat Castaneda. Pe când spunea asta, s-a ridicat şi a început să meargă cu spatele, în timp ce îşi reamintea de tehnica pe care Don Juan îl învăţase: să meargă cu spatele, folosind o oglindă. Castaneda a continuat să ne relateze cum, pentru a facilita sarcina, a creat un dispozitiv din metal (ca o coroană pe care şi-o punea pe cap) în care oglinda era fixată. În acest fel, putea practica exerciţiul având mâinile libere. Alte exemple de tehnici de non-acţiune erau de a-ţi pune cureaua pe dos sau de a-ţi încălţa pantofii invers. Toate aceste tehnici aveau ca obiect conştientizarea acţiunii făcute în acel moment. „Distrugând rutinele”, a spus, „este calea prin care dăm trupului noi senzaţii. Corpul ştie…”
         Imediat, Castaneda ne-a relatat câteva dintre jocurile pe care tinerii tolteci le practică timp de ore întregi. „Acestea sunt jocuri de non-acţiune”, a explicat. „Jocuri în care nu există reguli bine stabilite”, a continuat, „constând în a da adversarului semnale false. Este un joc de trageri.”
         După cele ce ne-a spus, în acel joc de trageri, trei persoane participau, fiind necesare o frânghie şi doi stâlpi. Cu frânghia era legat unul din jucători, acesta fiind atârnat de stâlpi. Ceilalţi doi jucători trebuiau să tragă de capetele sforii, încercând să îl păcălească, dându-i semnale false. Toate necesitau o mare atenţie, astfel încât dacă cineva trăgea, şi celălalt să facă acelaşi lucru, persoana care era legată netrebuind să fie răsucită.
         Tehnicile şi jocurile de non-acţiune dezvoltă atenţia. Se poate spune că acestea sunt exerciţii de concentrare, din moment ce îi obligă pe cei care le practică să fie pe deplin conştienţi de ceea ce fac. Castaneda a comentat că bătrâneţea constă în a rămâne închis într-un cerc perfect de rutine.
         „Modalitatea de a ne învăţa a femeii toltece este de a ne pune în diverse situaţii. Cred că este cea mai bună cale, deoarece punându-ne în diferite situaţii descoperim că nu suntem nimic. Cealaltă cale este a iubirii de sine, cea a mândriei personale. Prima cale ne transformă în detectivi, întotdeauna atenţi la tot ceea ce ni s-ar putea întâmpla sau ne-ar putea ofensa. Detectivi? Da! Am cheltuit timp căutând evidenţa iubirii: dacă mă iubeşte sau nu mă iubeşte. Astfel, centrându-ne în ego, nu facem altceva decât să îl întărim. Conform femeii toltece, cel mai bine este să considerăm că nu ne iubeşte nimeni.”
         Castaneda ne-a spus că pentru Don Juan, mândria personală seamănă cu un monstru cu 3.000 de capete. „Cineva poate distruge şi doborî un cap, dar întotdeauna se va ridica altul… Este cea ce posedă toate trucurile!” a exclamat. Cu trucurile se pare că ne păcălim pe noi înşine, crezând că suntem cineva.
         I-am reamintit atunci de imaginea slăbiciunii, „precum iepurii sunt prinşi într-o capcană”, aşa cum apare într-una din cărţile sale. „Da”, mi-a răspuns, „în permanenţă trebuie să fii atent.”
         Schimbându-şi poziţia, Castaneda a început să ne relateze povestea ultimilor trei ani. „Una din multele sarcini a fost aceea de a fi bucătar în acele cafenele de pe marginea drumurilor. La Gorda m-a acompaniat în acel an, ca chelneriţă. Timp de mai mult de un an am trăit acolo, ca Jose Cordoba şi soţia sa! „Numele meu complet era Jose Luis Cordoba, la dispoziţia dvs.”, a spus, cu un profund respect. „Fără nici o urmă de îndoială, toată lumea mă cunoştea drept Jose Cordoba.”
         Castaneda nu ne-a spus numele sau locaţia oraşului în care trăiseră. Este posibil să fi fost în locuri diferite. Se pare că la început, a sosit împreună cu La Gorda şi cu femeia toltecă, care i-a însoţit o vreme. Primul lucru a fost să găsească o locuinţă şi un loc de muncă pentru Jose Cordoba, soţia şi soacra sa. „În acest fel ne-am prezentat,” a comentat Castaneda, „altminteri, omaneii nu ar fi înţeles.”
         Au căutat de lucru mult timp, până când în cele din urmă au găsit ceva la o cafenea de pe marginea drumului. „În acel tip de stabiliment începi munca dimineaţa foarte devreme. După 5 a.m. trebuie să fii deja la lucru.”
         Castaneda ne-a spus, râzând, că în acele locuri, primul lucru pe care te întreabă este: „Ştii să prepari ouă?” Ce era atât de complicat în a prepara ouă? Se pare că a întârziat destul de mult până când într-un final şi-a dat seama că era vorba despre diverse modalităţi de a prepara ouăle pentru micul dejun în restaurantele sau cafenelele pentru camionagii. ‘Prepararea ouălor’ era foarte importantă.
         Au petrecut un an muncind acolo. „Acum ştiu cum să prepar ouăle”, a afirmat râzând. „Tot ceea ce îţi doreşti!” La Gorda a muncit de asemenea mult. Era o atât de bună chelneriţă, încât a ajuns să aibă sub supraveghere toate fetele de acolo. La sfârşitul unui an, atunci când femeia toltecă le-a spus, „Este suficient, aţi terminat această sarcină”, proprietarul cafenelei nu vroia să ne lase să plecăm. „Adevărul este că muncisem din greu acolo. Din greu! De dimineaţa până seara.”
         Pe parcursul acelui an au avut o întâlnire semnificativă. Se referă la povestea unei fete pe nume Terry, care a ajuns la cafenea, întrebând de lucru ca şi chelneriţă. Pe vremea aceea, Joe Cordoba câştigase destulă încredere din partea patronului, fiind cel în sarcina căruia se afla angajarea şi supravegherea angajaţilor. După cum le-a spus Terry, aceasta îl căuta pe Carlos Castaneda. Cum de ştia că ei se află acolo? Castaneda nu şi-a dat seama.
         „Această fată, Terry”, a continuat Castaneda cu tristeţe şi lăsându-ne să înţelegem că arăta murdar şi mizerabil, „era una din acele hippie care luau droguri… o viaţă îngrozitoare. Sărmana!” Apoi, Castaneda ne-a spus că, chiar dacă nu i-ar fi putut spune niciodată lui Terry cine era, Joe Cordoba şi soţia sa au ajutat-o foarte mult pe parcursul lunilor ce le-a petrecut alături de ei. Ne-a spus că într-o zi a venit foarte surescitată, spunând că tocmai îl văzuse pe Castaneda într-un Caddilac parcat în faţa cafenelei. „Este acolo”, a ţipat la noi; „este în maşină, scrie.” „Eşti sigură că este Castaneda? Cum de poţi fi atât de convinsă?”, i-am spus. Dar ea a continuat: „Da, el este, sunt sigură…”. I-am sugerat atunci să meargă la maşină şi să îl întrebe. Avea nevoie să scape de acea imensă îndoială. „Repede, repede!” am insistat. Îi era teamă să vorbească cu el, deoarece spunea că este foarte grasă şi foarte urâtă. Am încurajat-o. „Dar arăţi divin! Hai, grăbeşte-te!” În cele din urmă, s-a dus, dar s-a întors imediat, plângând în hohote. Se pare că omul din Cadillac nu s-a uitat la ea, alungând-o şi spunându-i să nu îl deranjeze.
         „Vă închipuiţi că am încercat să o consolez”, a spus Castaneda. „Mi-a produs o atât de mare durere, încât aproape că i-am spus cine sunt cu adevărat. La Gorda nu m-a lăsat; m-a protejat.” Serios, nu îi putea spune nimic, deoarece efectuau o sarcină în care el era Joe Cordoba şi nu Carlos Castaneda. Nu putea să nu dea ascultare.
         După cum ne-a spus Castaneda, atunci când Terry a venit, nu era o bună chelneriţă. Odată cu trecerea lunilor, fără îndoială, au făcut-o să fie bună, curată şi grijulie. „La Gorda o sfătuia mult pe Terry. Aveam multă grijă de ea. Nu şi-a imaginat niciodată alături de cine fusese în tot acest timp.”
         În aceşti ultimi ani au trecut prin momente de extraordinare privaţiuni, când oamenii i-au ofensat şi s-au purtat urât cu ei. Nu doar o dată a fost pe punctul de a dezvălui cine era cu adevărat, dar… „Cine m-ar fi crezut!” a spus. În afară de asta, femeia toltecă era cea care decidea.
         „În acel an”, a continuat, „au existat momente în care eram reduşi la minim: dormeam pe pământ şi nu mâncam decât un singur lucru.”
         Auzind asta, am vrut să ne explice modalităţile lor de a mânca ce aveau. Castaneda ne-a spus că toltecii nu mănâncă decât un singur fel de mâncare o dată, dar asta o fac continuu. „Toltecii mănâncă toată ziua”, a comentat el în treacăt.  (În această afirmaţie a lui Castaneda, se poate observa dorinţa de a rupe imaginea pe care oamenii şi-o fac despre lumea vrăjitorilor – aceea de fiinţe cu puteri speciale, care nu au aceleaşi nevoi ca şi restul muritorilor. Spunând că „mâncau toată ziua”, Castaneda i-a reunit alături de restul lumii.)
         Potrivit lui Castaneda, amestecul alimentelor, de exemplu prepararea cărnii cu cartofi sau legume, este foarte dăunătoare sănătăţii. „Această mixtură este foarte recentă în viaţa umanităţii”, a afirmat. „Să mănânci numai un fel de mâncare ajută la digestie şi este mult mai bine pentru organism.
         „Odată, Don Juan m-a acuzat că întotdeauna mă simţeam bolnav. Vă imaginaţi că m-am apărat! Însă, mai târziu mi-am dat seama şi am învăţat. Acum mă simt bine, puternic şi sănătos.”
         De asemenea, modul de a dormi pe care îl au este diferit de cel al majorităţii noastre. Lucrul important pe care trebuie să îl realizezi este că poţi dormi în mai multe feluri. Conform lui Castaneda, am învăţat să mergem la culcare şi să ne trezim la o anumită oră din cauză că exact acest lucru îl vrea societatea de la noi. „Astfel, de exemplu”, a spus Castaneda, „părinţii îşi duc copiii la culcare pentru a scăpa de ei”. Am râs cu toţii, deoarece era un anume adevăr în afirmaţia sa.
         „Dorm oricând ziua sau noaptea”, a continuat, „dar dacă adun minutele şi orele pe care le dorm, nu cred că acestea totalizează mai mult de 5 ore pe zi.” Pentru a putea dormi în acest fel este necesară abilitatea de a putea adormi instantaneu.
         Revenind la Joe Cordoba şi la soţia acestuia, Castaneda ne-a spus că într-o zi femeia toltecă a venit şi le-a spus că nu muncesc îndeajuns. „Ne-a comandat”, a spus, „să organizăm o afacere drăguţă în peisaj, ceva de genul proiectării şi aranjării grădinilor. „Această nouă sarcină a femeii toltec nu era ceva lipsit de importanţă. A trebuit să angajăm un grup de oameni pentru a ne ajuta la muncă pe parcursul săptămânii, atunci când noi eram la cafenea. În week-end-uri ne dedicam exclusiv grădinilor. Am avut un mare succes.
         „La Gorda este o persoană foarte întreprinzătoare. În acel an chiar am muncit din greu. În timpul săptămânii eram la cafenea iar în week-end conduceam camionul şi plantam copaci. Cererile femeii toltec erau foarte mari.
         „Îmi amintesc”, a continuat Castaneda, „că într-o anumită ocazie ne aflam în casa unui prieten, când au apărut nişte reporteri ce îl căutau pe Carlos Castaneda. Erau reporteri de la New York Times. Astfel că, pentru a putea trece neobservaţi, eu şi La Gorda ne-am apucat să plantăm copaci în grădina prietenului. De la distanţă, i-am văzut intrând şi apoi părăsind casa. Atunci a fost un moment când prietenul s-a purtat urât şi a ţipat la noi în faţa reporterilor. S-a părut că se putea ţipa la Joe Cordoba şi la soţia acestuia fără nici o consecinţă. Nimeni din cei care au fost prezenţi acolo nu ne-a luat apărarea. Cine eram noi? Acolo, doar oamenii săraci şi câinii muncesc în soare!
         „Acesta a fost modul în care i-am păcălit pe reporteri. Corpul meu, totuşi, nu l-am putut păcăli. Timp de trei ani am fost implicaţi în sarcina de a da corpului experienţe pentru a-l face să realizeze că, de fapt, nu suntem nimic. Adevărul este că nu doar corpul este cel care suferă. Mintea este de asemenea obişnuită cu stimuli constanţi. Luptătorul, totuşi, nu are stimuli din mediu; nu are nevoie de ei. Prin urmare, cel mai bun loc era cel în care ne aflam! Acolo nimeni nu gândeşte!”
         Continuând povestea cu aventurile sale, Castaneda a relatat cum La Gorda nu doar o singură dată fusese aruncată în stradă. „Alteori, conducând camionul pe autostradă, eram împinşi către marginea drumului. Ce alternativă am fi avut? Cel mai bine era să îi lăsăm să treacă!”
         Prin tot ce ne spusese Castaneda până acum, se părea că sarcina acelor ani avea de-a face cu „învăţarea de a supravieţui în circumstanţe potrivnice” şi cu „supravieţuirea experienţei discriminării”. Aceasta din urmă a fost „foarte dificil de îndurat, dar foarte informativă”, a conchis cu calm.
         Obiectivul sarcinii consta în a învăţa cum să te sustragi impactului emoţional pe care îl provoacă discriminarea. Lucrul important este să nu reacţionezi, să nu te înfurii. Dacă cineva reacţionează, este pierdut. „Cineva nu se ofensează dacă un tigru atacă”, a explicat, „doar se dă la o parte din calea lui şi îl lasă să treacă.”
         „Cu altă ocazie, eu şi La Gorda am găsit de lucru într-o casă, ea ca servitoare, iar eu ca majordom. Nu vă puteţi imagina ce final a avut aceasta! Ne-au aruncat în stradă fără măcar să ne plătească. Ba mai mult! Ca să se protejeze în caz că am fi protestat, au chemat poliţia locală. Va puteţi imagina? Am fost închişi pe degeaba.
         „În acel an, eu şi La Gorda am muncit din greu şi am avut parte de multe privaţiuni. De multe ori nu am avut nimic de mâncare. Cel mai rău lucru era că nu ne puteam plânge, şi nici nu aveam suportul grupului. În acea sarcină eram singuri şi nu aveam scăpare. În indiferent ce mod, chiar dacă am fi fost capabili de a putea spune cine suntem, nimeni nu ne-ar fi crezut. Sarcina este întotdeauna totală.
         „Cu adevărat, eu sunt Joe Cordoba”, a continuat Castaneda însoţindu-şi cuvintele cu întregul trup; „iar asta este foarte frumos, pentru că mai jos de atât nu poţi cădea. Deja am ajuns la fundul a ceea ce poate fi cineva. Asta este tot ceea ce sunt.” Şi cu aceste ultime cuvinte a atins pământul cu palmele.
         „După cum v-am mai spus şi înainte, fiecare din noi are o sarcină diferită de îndeplinit. Genarii sunt chiar brilianţi; Benigno se află acum în Chiapas şi o duce foarte bine. Are o trupă muzicală. Benigno posedă un minunat dar al imitării; îl imită pe Tom Jones şi pe mulţi alţii. Pablito este acelaşi ca întotdeauna; este foarte leneş. Benigno este cel care face zgomotul iar Pablito cel care îl celebrează. Benigno este cel care munceşte, iar Pablito culege aplauzele.
         „Acum”, a spus conclusiv, „cu toţii am finalizat sarcinile pe care le făceam şi ne pregătim pentru altele noi. Femeia toltecă este cea care ni le trimite.”
         Povestea lui Joe Cordoba şi a soţiei lui ne impresionase profund. Avea de-a face cu o experienţă foarte diferită de cea din cărţile sale. Am fost interesaţi să aflăm dacă a scris sau dacă scrie ceva despre Joe Cordoba.
         „Ştiu că Joe Cordoba a existat”, a spus unul din noi; „a trebuit să existe. De ce nu scrieţi despre el? Din tot ceea ce ne-aţi spus până acum, Joe Cordoba şi femeia sa au avut cel mai mare impact asupra noastră.”
         „Tocmai am dus un nou manuscris agentului meu”, ne-a răspuns Castaneda. „În acel manuscris, femeia toltecă este cea care ne învaţă. Nu ar putea exista o altă cale… Posibilul titlu ar putea fi „Stalkingul şi arta de a fi în lume”. [Această carte a fost publicată în 1981, cu titlul Darul Vulturului.] Acolo se află toată învăţătura ei. Ea este responsabilă pentru acest manuscris. O femeie trebuie să fie cea care predă arta stalkingului. Femeile o cunosc bine, deoarece ele întotdeauna au trăit în preajma inamicului; ca să spun aşa, ele întotdeauna au mers pe ‘vârful degetelor’ într-o lume masculină. Exact din acest motiv, deoarece au o îndelungată experienţă în acea artă, femeia toltecă este cea care trebuie să ne dea principiile stalkingului.
         „Cu toate acestea, în ultimul manuscris”, nu se află nimic cu privire la viaţa lui Joe Cordoba şi a soţiei sale. Nu pot scrie detaliat despre acea experienţă, pentru că nimeni nu ar înţelege-o, şi nici nu i-ar da crezare. Pot vorbi despre aceste lucruri cu foarte puţine… Da, esenţa experienţelor acestor ani se află în carte.”
         Reîntorcându-se la femeia toltecă şi la natura sa, Castaneda ne-a spus că era foarte diferită de Don Juan. „Ea nu mă iubeşte”, a insistat, „dar pe de cealaltă parte, pe La Gorda, da, o iubeşte! Nu îi poţi cere femeii toltec nimic. Înainte să îi vorbeşti ea deja ştie ce are de spus. În afară de asta, trebuie să te temi de ea; când se supără, loveşte”, a conchis, făcând multe gesturi care îi indicau teama.
         Am rămas în tăcere o vreme. Soarele coborâse iar razele sale ne atingeau prin crengile copacilor. Am simţit că îmi este puţin răcoare. Cred că era în jur de 7 p.m..
         Castaneda a părut de asemenea să devină conştient de timp. „deja este târziu”, ne-a spus. „Ce credeţi dacă am merge să mâncăm ceva? Vă invit.”
         Ne-am ridicat şi am început să mergem. Ca o ironie, Castaneda mi-a dus cărţile şi carnetele o parte din drum. Cel mai bine ar fi fost să las totul în maşină. Asta am şi făcut. Eliberaţi de poveri, am mers câteva blocuri, susţinând o conversaţie animată.
         Tot ceea ce au obţinut a necesitat ani întregi de practică şi de pregătire. Un exemplu este exerciţiul ‘visatului’. „Ceea ce pare prostesc”, a afirmat Castaneda accentuat, „este foarte dificil de obţinut.”
         Exerciţiul constă în a învăţa să visezi la voinţă şi într-o modalitate sistematică. Începi prin a visa mâna ce intră în câmpul vizual al visătorului. Apoi, vezi întregul braţ. Continui într-o manieră progresivă până când te poţi vedea în întregime în vis. Celălalt pas constă în a învăţa să foloseşti visele. Ca să spunem aşa, odată ce ai obţinut controlul asupra lor, trebuie să înveţi cum să acţionezi în ele. „Astfel, de exemplu”, a spus Castaneda, „te visezi părăsindu-ţi corpul şi deschizând uşa, ieşind în stradă. Strada este ceva atroce! Ceva din tine te părăseşte; ceva ce tu obţii la voinţă.”
         Conform lui Castaneda, visatul nu ia mult timp. Ca să spunem aşa, visatul nu se desfăşoară în cadrul timpului scurs pe ceasuri. Timpul visatului este ceva foarte compact.
         Castaneda ne-a dat de înţeles că în visat se produce o imensă secătuire fizică. „În visat, poţi trăi foarte mult”, a spus, „dar corpul se resimte. Corpul meu chiar simte asta… După, te simţi de parcă te-ar fi lovit un camion.”
         De mai multe ori, atingând acea temă a visatului, Castaneda avea să spună că ceea ce fac ei în visat are o valoare pragmatică. În Povestiri despre putere, se poate citi că experienţele din visat şi „cele trăite de cineva în starea de veghe au aceeaşi valoare pragmatică,” şi că pentru vrăjitori „criteriul de a diferenţia visul de realitate devine inoperant.” (p. 18)
         Faptul de a părăsi şi călători în afara trupului fizic ne-a captat interesul, şi am vrut să aflăm mai multe despre acele experienţe.
         Ne-a răspuns explicându-ne că fiecare din ei obţinuse diferite experienţe. „Eu şi La Gorda, de exemplu, mergem împreună. Mă prinde de antebraţ şi… pornim.”
         Ne-a explicat de asemenea că grupul are călătorii comune. Se află cu toţii într-un antrenament constant, al cărui obiectiv este ‘să devină martori’. „A ajunge să devii martor înseamnă”, a afirmat Castaneda, „că nu mai poţi judeca pe alţii. Ca să spun aşa, este legat de o ‘vedere internă’ care echivalează cu a nu mai avea prejudecăţi.”
         „Josefina se pare că are mari calităţi în a călători în afara corpului. Vrea să te ducă acolo şi să îţi demonstreze minunăţiile ce le descoperă. La Gorda este cea care întotdeauna o salvează.”
         „Josefina are o mare abilitate în a sparge acea viclenie de a reflecta asupra lucrurilor. E nebună, nebună!” a exclamat. „Josefina zboară foarte departe, dar nu vrea să meargă singură şi se întoarce întotdeauna. Se întoarce şi mă caută pe mine… Îmi povesteşte lucruri care sunt minunate.”
         Conform lui Castaneda, Josefina este o fiinţă care nu poate funcţiona în această lume. „Aici”, a spus, „ar fi sfârşit în cine ştie ce ospiciu.”
         Josefina este o fiinţă „ce nu poate fi ţinută de concret;” este eterică. „Poate pleca în orice moment”. Pe de cealaltă parte, el şi La Gorda sunt mult mai precauţi în zborurile lor. La Gorda, în special, reprezintă stabilitatea şi echilibrul care lui îi lipsesc în anumite momente.
         După o pauză, i-am reamintit de viziunea imensului dom care în Al doilea cerc de putere este prezentat ca un loc de întâlnire şi unde Don Juan şi Don Genaro îi vor aştepta.
         „La Gorda a avut de asemenea această viziune”, a comentat dus pe gânduri. „Ceea ce vedem nu este un orizont terestru. Este ceva foarte neted şi arid, în al cărui orizont vedem un imens arc ce acoperă totul şi care se extinde până când atinge zenitul. În acel punct de la zenit se poate vedea o strălucire mare. Poţi spune că este ca un dom ce emite o lumină chihlimbarie.”
         Ne-am străduit să îi punem întrebări din care să aflăm mai multe informaţii referitoare la acel dom. „Ce este? Unde se află?” am întrebat.
         Castaneda a răspuns că după mărimea a ceea ce văd, poate fi o planetă. „La zenit”, a adăugat, „este ca un vânt puternic.”
         Din concizia răspunsului său, ne-am dat seama că Castaneda nu dorea să vorbească prea mult despre acel subiect. Este posibil, de asemenea, ca să nu fi putut găsi cuvintele adecvate pentru a putea descrie ceea ce au văzut. În orice caz, este evident că acele viziuni, acele zboruri ale corpului din vis, sunt un antrenament constant pentru călătoria definitivă – acea trecere prin partea stângă a Vulturului, acel salt final numit moarte, ceea ce dă un sfârşit recapitulării; acea posibilitate de a putea spune „suntem gata”, în care ducem tot ceea ce suntem dar nimic mai mult din ceea ce suntem.
         „Potrivit femeii toltece”, ne-a destăinuit Castaneda, „acele viziuni sunt aberaţii de-ale mele. Ea crede că este modalitatea mea inconştientă de a-mi paraliza acţiunile; este, ca să spun aşa, modul în care eu spun că nu vreau să părăsesc această lume. Femeia toltecă a mai spus, de asemenea, că, cu această atitudine, o reţin pe La Gorda de la posibilităţile unui zbor mai productiv şi mai fertil.”
         Don Juan şi Don Genaro erau visători extraordinari. Aveau un control absolut asupra acestei arte. „Sunt surprins”, a exclamat imediat Castaneda, ridicându-şi mâna la frunte, „de faptul că nimeni nu observă că Don Juan este un visător teribil. Acelaşi lucru poate fi spus despre Don Genaro. Don Genaro, de exemplu, este capabil de a-şi aduce corpul din vis în viaţa cotidiană.”
         Marele control al lui Don Juan şi Don Genaro este evidenţiat prin faptul că nu erau observaţi sau că treceau fără a fi remarcaţi. (În toate cărţile sale, Castaneda a făcut referire la „a nu fi remarcat” şi la „a merge fără a fi observat”. În Al doilea cerc de putere, Castaneda înregistrează momentele când Don Juan îi comanda să se concentreze asupra acţiunii de a nu mai ieşi atât de mult în evidenţă. Nestor, de asemenea, spune „că Don Juan şi Don Genaro au învăţat să nu fie remarcaţi.” Cei doi sunt maeştri ai artei stalkingului. Despre Don Genaro, La Gorda spune că „se afla în corpul din vis aproape tot timpul,” (p. 270)). „Tot ceea ce fac”, a continuat cu entuziasm, „este demn de toată lauda. La Don Juan, admir foarte mult extraordinarul său control, calmul şi serenitatea.
         „Despre Don Juan nu se poate spune niciodată că este un bătrân senil. El nu este ca ceilalţi oameni. Se află aici în campus, de exemplu, un profesor bătrân care încă de tânăr a devenit faimos. La acea vreme, se afla pe culmea puterii sale fizice şi a creativităţii intelectuale. Acum, îşi mestecă limba de plută! Acum îl văd aşa cum este, un bătrân senil. Pe de cealaltă parte, despre Don Juan, nu vei putea spune niciodată aşa ceva. Avantajul său faţă de mine este întotdeauna abisal.”
         În interviul cu Sam Keen, Castaneda spune că o dată Don Juan l-a întrebat dacă se gândea că ei doi sunt egali. Deşi nu se gândea cu adevărat că ar fi aşa, pe un ton condescendent, a răspuns că da. Don Juan l-a ascultat, dar nu i-a acceptat verdictul. „Eu nu cred că suntem”, a spus, „pentru că eu sunt un vânător şi un luptător, iar tu eşti mai degrabă un codoş. Eu sunt gata în orice moment să îmi ofer recapitularea întregii mele vieţi. Lumea ta mică şi plină de tristeţe nu va putea fi niciodată egală cu a mea.” (Sam Ken, Voices and Visions (New York: Harper and Row, 1976), p. 122.)
         În toate acestea, Castaneda ne-a spus că pot fi găsite paralele cu alte curente şi tradiţii ale gândirii mistice. În propriile sale cărţi sunt citate lucrări şi autori din antichitate şi din prezent. I-am reamintit că, printre altele, sunt referiri la ‘Cartea morţilor egipteană’, la ‘Tratatul’ lui Wittgenstein, la poeţi spanioli precum San Juan de la Cruz şi Juan Ramon Jimanez şi la scriitori latino-americani precum peruvianul Cesar Vallejo.
         „Da”, a răspuns, „în maşina mea întotdeauna se află cărţi, multe cărţi. Lucruri pe care mi le trimit unul sau altul.” Era obişnuit să îi citească secţiuni din aceste cărţi lui Don Juan. „Îi plăcea poezia. Era limpede că îi plăceau numai primele patru versuri! Potrivit lui, tot ceea ce urma erau idioţenii. Spunea că după primul vers îşi pierdeau forţa, că era pură repetiţie.”
         Unul dintre noi l-a întrebat dacă citise sau dacă ştia tehnicile yoga sau descrierile diferitelor planuri ale realităţii pe care le ofereau diferitele cărţi sacre ale Indiei. „Toate acestea sunt minunate”, a spus. „ba chiar mai mult, am avut nişte relaţii destul de intime cu oameni care erau implicaţi în Hatha Yoga.
         „În 1976, un prieten doctor numit Claudio Naranjo (Îl cunoaşteţi? ne-a întrebat) m-a pus în legătură cu un instructor de yoga. Aşa am ajuns să îi facem o vizită în ‘ashram’-ul său de aici din California. Am comunicat prin intermediul unui profesor ce a jucat rolul de interpret. În acea întrevedere am încercat să descopăr paralele cu propriile mele experienţe de călătorie în afara corpului. Dar, cu toate acestea, nu a vorbit despre nimic important. Da, a existat mult fast şi ceremonie, dar nu a spus nimic. Spre sfârşitul întrevederii, acest individ a apucat o cană şi a început să mă stropească cu un lichid a cărui culoare nu îmi plăcea deloc. Nu înainte de a se retrage, l-am întrebat ce tocmai aruncase pe mine. Cineva s-a apropiat şi mi-a explicat că ar trebui să fiu foarte fericit, deoarece îmi dăduse binecuvântarea sa. Am insistat în a afla conţinutul recipientului. În cele din urmă mi s-a spus că toate secreţiile învăţătorului erau păstrate: ‘Tot ceea ce provine de la el este sacru.’ Vă puteţi imagina”, a conchis pe un ton glumeţ, „cum s-a finalizat acea conversaţie cu maestrul de yoga.”
         Un an mai târziu, Castaneda a avut o experienţă similară cu unul dintre discipolii lui Gurdjieff. L-a întâlnit în Los Angeles, în urma insistenţelor unuia dintre prietenii săi. Se pare că domnul îl imita pe Gurdjieff în toate privinţele. „Îşi rădea capul şi avea nişte mustăţi uriaşe”, a comentat, indicând cu mâna mărimea acestora. „Tocmai intrasem, când m-a apucat de gât şi mi-a dat nişte lovituri groaznice. Imediat după, mi-a spus să îmi părăsesc maestrul, deoarece îmi pierdeam timpul. Conform lui, în opt sau nouă clase, avea să mă înveţe tot ce aveam nevoie să ştiu. Vă puteţi imagina? În câteva clase putea învăţa pe cineva totul.”
         Castaneda ne-a mai spus de asemenea că discipolul lui Gurdjieff menţionase folosirea drogurilor pentru a accelera procesul învăţării.
         Întrevederea nu a durat mult. Se pare că prietenul lui Castaneda a realizat imediat ridicolul situaţiei şi magnitudinea erorii sale. Acel prieten insistase să îl vadă pe discipolul lui Gurdjieff deoarece era convins că avea nevoie de un maestru mai serios decât Don Juan. Când întrevederea s-a încheiat, Castaneda ne-a spus că prietenului său i-a fost foarte ruşine.
         Am continuat să mergem şase sau şapte blocuri. O vreme, am discutat despre lucruri circumstanţiale. Îmi amintesc că i-am spus că citisem în La Gaceta un articol scris de Juan Tovar, în care era menţionată posibilitatea ecranizării cărţilor sale. (Vezi Juan Tovar. ‘Encounter of Power’, La Gaceta, F.C.E., Mexic, Decembrie 1974.)
         „Da”, a răspuns. „S-a vorbit o dată despre această posibilitate. Mai târziu ne-a spus despre întâlnirea sa cu Joseph Levine, care l-ar fi intimidat din spatele imensului său birou. Mărimea biroului şi ininteligibilele cuvinte ale producătorului din cauza imensului trabuc ce îl ţinea între buze, au fost lucrurile care au făcut cea mai mare impresie asupra lui Castaneda. „Era în spatele biroului ca în spatele unei estrade”, a explicat, „iar eu acolo, undeva jos, foarte mic. Cât de puternic! Cu mâinile pline de inele cu pietre foarte mari.”
         Castaneda deja îi spusese lui Juan Tovar că ultimul lucru pe care ar fi vrut să îl vadă era un Anthony Quinn în rolul lui Don Juan. Se pare că cineva îi propusese Miei Farrow unul dintre roluri… „Să concep un astfel de film a fost foarte dificil”, a comentat. „Nu este nici etnografie, nici ficţiune. Într-un final, proiectul a căzut baltă. Vrăjitorul Juan Matus mi-a spus că nu ar fi posibil să fie făcut.”
         În aceeaşi perioadă, a fost invitat să participe la show-uri precum Johnny Carson şi Dick Cavett. „Într-un final, nu am putut accepta lucruri ca acestea. Ce i-aş fi răspuns lui Johnny Carson, de exemplu, dacă m-ar fi întrebat dacă am vorbit sau nu cu coiotul? Ce aş fi spus? Aş fi spus da… şi apoi?” Indubitabil, situaţia ar fi putut deveni foarte ridicolă.
         „Don Juan a fost cel care mi-a dat sarcina de a da mărturie despre o tradiţie”, a spus Castaneda. „El însuşi a insistat să accept interviurile şi să susţin conferinţe pentru a promova cărţile. Mai târziu, m-a făcut să abandonez totul, deoarece acea sarcină necesita foarte multă energie. Dacă eşti implicat în astfel de lucruri, trebuie să le dai forţă.”
         Castaneda a explicat foarte clar că, cu producerea cărţilor sale, este însărcinat să aibă grijă de cheltuielile întregului grup. Castaneda permite tuturor să mănânce.
         „Don Juan”, a insistat, „mi-a dat însărcinarea de a pune în scris tot ceea ce vrăjitorii au spus. Sarcina mea nu constă în altceva decât în a scrie până când, într-o zi, îmi vor spune ‘Suficient, te opreşti aici’. Impactul, sau nu, al cărţilor mele, îmi este necunoscut, deoarece nu mă ocup cu ceea ce se întâmplă aici. Înainte lui Don Juan, iar acum femeii toltec, le aparţin tot materialul din cărţi. Ei sunt responsabili pentru tot ceea ce este spus acolo.”
         Tonul vocii sale şi gesturile sale ne-au impresionat. Era evident că pe acel teren sarcina lui Castaneda consta în a se supune. Obiectivul său nu este altceva decât acela de a fi impecabil ca şi receptor şi transmiţător al unei tradiţii şi al învăţăturilor acesteia.
         „Personal”, a continuat după o pauză, „lucrez la un fel de jurnal; este ceva de genul unui manual. Pentru această muncă, da, sunt responsabil. Mi-aş dori un editor serios pentru a-l publica şi pentru a-l putea distribui persoanelor interesate şi centrelor de studii.”
         Ne-a spus că lucrase la 18 unităţi în care credea că sumarizase toate învăţăturile naţiei toltece. Pentru a-şi organiza lucrul, făcuse apel la fenomenologia lui Edmund Husserl, ca şi cadru pentru a putea face mai comprehensibil ceea ce îl învăţaseră.
         „Săptămâna trecută”, a spus, „eram în New York. Am prezentat proiectul editorilor Simon şi Schuster, dar am dat greş. Se pare că s-au speriat. Chestiunea e că ceva ca asta nu poate avea succes.”
         „Pentru aceste 18 unităţi eu singur sunt cel responsabil”, a continuat pe un ton meditativ, „şi, după cum vedeţi, nu am avut succes. Aceste 18 unităţi sunt ca 18 căderi în care am fost lovit cu putere în cap. Am fost de acord cu editorii că este o lectură dificilă, dar ăsta sunt… Don Juan, Don Genaro, toţi ceilalţi sunt diferiţi. Sunt nestatornici!” (Conform cu ceea ce Castaneda ne-a comunicat prin telefon, Simon şi Schuster au decis într-un final să accepte proiectul jurnalului care se părea că îl îngrijorase într-atât.)
         „De ce le numesc unităţi?” a întrebat, întorcându-şi capul către noi. „Le numesc aşa deoarece fiecare din ele revendică a arăta una din căile de a sparge unitatea familiarului. Acea viziune perceptivă unică poate fi spartă în mai multe feluri.”
         Castaneda, încercând încă o dată să clarifice aceasta, ne-a dat exemplul hărţii. De fiecare dată când avem nevoie să ajungem într-un anumit loc, avem nevoie de o hartă cu puncte de referinţă clare, pentru a nu ne rătăci. „Nu putem găsi nimic fără o hartă”, a explicat Castaneda. „Ceea ce se întâmplă mai apoi este că singurul lucru pe care îl mai vedem este harta. În loc să vedem ceea ce este de văzut, sfârşim prin a vedea doar harta pe care o cărăm cu noi. Prin urmare, să spargi arcul reflexivităţii, să tai constant legăturile ce ne leagă de punctele de referinţă cunoscute, aceasta este învăţătura fundamentală a lui Don Juan.”
         De multe ori pe parcursul acelei după-amieze, Castaneda a insistat că era „doar un contact cu lumea”. Toată cunoaşterea din cărţi aparţinea naţiunii toltece. În faţa insistenţei sale, nu m-am putut abţine să nu reacţionez, spunându-i că strădania de a aranja materialul din notiţe într-o carte coerentă şi bine organizată ar fi trebuit să fie enormă şi foarte dificilă.
         „Nu”, a răspuns Castaneda. „Nu am nimic de lucru. Sarcina mea constă, simplu, în a copia paginile ce îmi sunt date în visat.”
         Potrivit lui Castaneda, nu poţi crea ceva din nimic. Să pretinzi că creezi în felul acesta este o absurditate. Pentru a ne explica asta, a scos la iveală un episod din viaţa tatălui său. „Tatăl meu”, a spus, „a decis că va fi un mare scriitor. Cu această idee în minte, a reuşit să îşi aranjeze biroul. Avea nevoie să aibă un birou care să fie perfect. A trebuit să stabilească şi cele mai mici detalii, de la decoraţiunile de pe perete, până la culoarea luminii ce îi va scălda spaţiul de lucru. Odată ce camera a fost gata, a petrecut mult timp căutând un birou care să fie potrivit. Biroul trebuia să aibă o dimensiune determinată, să fie dintr-un anumit lemn, culoare etc. Un incident similar s-a petrecut atunci când a trebuit să aleagă scaunul pe care avea să stea. Mai târziu a trebuit să aleagă un înveliş potrivit, astfel încât să nu distrugă lemnul biroului. Învelişul ar fi putut fi din plastic, sticlă, piele, carton. Pe acest înveliş tatăl meu avea să îşi aşeze hârtia pe care avea să îşi scrie capodopera. Apoi, stând în scaunul său, în faţa hârtiei albe, nu a ştiut ce să scrie. Acesta este tatăl meu. Vrea să înceapă scriind o frază perfectă. Cu siguranţă nu poţi scrie în felul acesta! Nu poţi fi decât un instrument, un intermediar. Văd fiecare pagină în visat, iar succesul fiecărei pagini depinde de gradul de fidelitate de care sunt capabil să copiez acel model din visat. Cu siguranţă, pagina care impresionează sau are impactul cel mai mare este aceea în care am reuşit să reproduc originalul cu cea mai mare exactitate.”
         Aceste comentarii ale lui Castaneda au scos la iveală o teorie specifică a cunoaşterii şi a creaţiei artistice şi intelectuale. (M-am gândit imediat la Platon şi la Sf. Augustin, cu ale lor imagini ale ‘învăţătorului interior’. A şti înseamnă să descoperi, iar a crea înseamnă să copiezi. Nici cunoaşterea şi nici creaţia nu vor putea fi vreodată o întreprindere de ‘natură personală’).
         În timp ce ne serveam cina, i-am menţionat câteva din interviurile precedente pe care le dăduse şi pe care le citisem. I-am spus că mă bucurasem mult de ceea ce făcuse Sam Keen şi ceea ce publicase acesta în Psychology Today. Îl apreciază mult pe Sam Keen. „În acei ani”, a spus, „cunoşteam mulţi oameni cu care mi-ar fi plăcut să continui să fiu prieten… un astfel de exemplu este teologul Sam Keen. Cu toate acestea, Don Juan a spus ‘Suficient’.”
         Referitor la interviul din Time, Castaneda ne-a relatat cum prima dată un reporter venise să îl întâlnească în Los Angeles. Se pare că întrevederea nu decursese bine, (a folosit un termen de jargon argentinian), iar acesta a plecat. Atunci au trimis „una din acele fete pe care nu le poţi refuza”, ne-a spus, făcându-ne să zâmbim. Totul s-a desfăşurat cu bine, şi s-au înţeles unul cu celălalt „magnific”. Castaneda a avut impresia că ea a înţeles ce i-a spus. Cu toate acestea, într-un final, nu a făcut articolul. Notiţele pe care le luase fuseseră date unui reporter care „cred că este acum în Australia”, a adăugat. Se pare că acest reporter făcuse ce voise cu notiţele pe care i le dăduseră.
         De fiecare dată când, dintr-un motiv sau altul, era menţionat interviul din Time, era vizibil deranjat. I-a atras atenţia lui Don Juan că Time era o revistă prea puternică şi importantă. Don Juan, pe de altă parte, a insistat ca interviul să aibă loc. „Interviul a fost făcut, ‘pentru orice eventualitate’”, a conchis Castaneda informal, utilizând încă o dată acea expresie tipic argentiniană.
         Am vorbit de asemenea despre critici şi despre ceea ce fusese scris despre el şi cărţile sale. I l-am menţionat pe Richard deMille, care îi puseseră la îndoială veridicitatea lucrărilor, precum şi valoarea antropologică a acestora.
         „Munca pe care trebuie să o fac”, a afirmat Castaneda, „nu are nimic de-a face cu ceea ce au de spus criticii. Sarcina mea constă în a prezenta acea cunoaştere în cea mai bună modalitate posibilă. Nimic din ceea ce spun nu contează pentru mine, deoarece eu nu mai sunt Carlos Castaneda, scriitorul. Nu sunt nici un scriitor, nici un gânditor, nici un filosof… în consecinţă, atacurile lor nu mă ating. Acum, ştiu că nu sunt nimic; nimeni nu îmi poate lua nimic, deoarece Joe Cordoba este nimic. În toate acestea, nu există nici o mândrie personală.
         „Am trăit”, a continuat, „la un nivel mai jos decât ţăranii mexicani, iar asta deja spune multe. Am atins pământul şi nu putem cădea mai jos. Diferenţa dintre noi şi ţărani este aceea că ei au speranţe, vor lucruri şi muncesc pentru o zi în care vor avea mai mult decât au astăzi. Noi, pe de cealaltă parte, nu avem nimic, şi de fiecare dată vom avea mai puţin. Vă puteţi imagina asta? Criticismul nu îşi poate atinge ţinta.
         „Niciodată nu sunt mai împlinit decât atunci când sunt Joe Cordoba”, a exclamat vehement, stând în picioare şi deschizându-şi braţele într-un gest de plenitudine. „Joe Cordoba, prăjind hamburgeri toată ziua, cu ochii plini de fum… Mă înţelegi?”
         Nu toate criticile au fost negative. Octavio Paz, de exemplu, a scris o foarte bună prefaţă la ediţia spaniolă a Învăţăturilor lui Don Juan. Pentru mine, acea prefaţă a fost cea mai frumoasă. „Da”, a spus Castaneda cu însufleţire. „Acea prefaţă este excelentă. Octavio Paz este un adevărat gentleman. Poate că este unul dintre ultimii ce vor rămâne.”
         Fraza „un adevărat gentleman” nu se referă la indiscutabilele calităţi ale lui Octavio Paz ca şi gânditor şi scriitor. Nu! Fraza punctează calităţile intrinseci ale fiinţei, valoarea unei persoane ca fiinţă umană. Această subliniere a lui Castaneda că „este unul dintre ultimii ce vor rămâne” a accentuat faptul că se referea la o specie pe cale de dispariţie.
         „Păi”, a continuat Castaneda încercând să atenueze impactul, „poate că rămân doi gentlemani.” Celălalt este un bătrân prieten al său istoric, din Mexic, al cărui nume nouă nu ne era familiar. Ne-a spus câteva anecdote despre el, ce reflectau vigoarea sa fizică şi vivacitatea intelectuală.
         În acest punct al conversaţiei, Castaneda ne-a explicat cum selectează scrisorile pe care le primeşte. „Vreţi să vă explic cum am procedat cu a voastră?” a întrebat, adresându-se direct mie.
         Ne-a spus că un tânăr prieten le primeşte, le pune într-un sac şi le păstrează până când el se întoarce în Los Angeles. Odată ajuns în Los Angeles, Castaneda întotdeauna urmează aceeaşi rutină: prima dată răstoarnă toată corespondenţa într-o cutie mare, iar apoi scoate de acolo o singură scrisoare. Scrisoare pe care o scoate este singura pe care o citeşte şi căreia îi răspunde. Este limpede că nimic nu este făcut în scris. Castaneda nu lasă urme.
         „Scrisoarea pe care am scos-o”, a explicat, „a fost prima pe care mi-ai scris-o. Mai târziu m-am uitat şi după cealaltă. Nici nu îţi poţi imagina ce dificultăţi am avut să aflu numărul tău de telefon! Când deja începusem să cred că nu voi avea noroc, l-am obţinut prin intervenţia universităţii. Deja mă gândeam că nu voi putea vorbi cu tine.”
         Am fost foarte surprinsă de toate inconvenientele de care trebuise să treacă pentru a da de mine. Se pare că odată ce a avut scrisoarea mea în mână, făcuse tot posibilul să dea de mine. Într-un univers magic, se dă o mare importanţă ‘semnelor’.
         „Aici în Los Angeles”, a continuat Castaneda, „am un prieten care îmi scrie des. De fiecare dată când vin îi citesc toate scrisorile, una după alta, ca pe un jurnal. La un moment dat, între aceste scrisori, am dat peste una pe care o deschisesem accidental. Deşi mi-am dat imediat seama că nu era de la prietenul meu, am citit-o. Faptul că era în acel teanc a fost pentru mine un ‘semn’.”
         Scrisoarea l-a pus în contact cu doi oameni care au descris o experienţă foarte interesantă pentru el. Era noapte şi trebuiau să intre pe autostrada San Bernardino. Ei ştiau că pentru a ajunge la ieşirea spre autostradă trebuiau să meargă până la capătul străzii. Apoi trebuiau să facă la stânga şi să continue până ajungeau la autostradă. Aşa au şi făcut, dar după 20 de minute au realizat că se află într-un loc foarte straniu. Nu era autostrada San Bernardino. Au reuşit să tragă pe dreapta şi să întrebe, dar nimeni nu i-a ajutat. La una din casele la care au bătut au fost întâmpinaţi cu ţipete.
         Castaneda a continuat să ne povestească cum cei doi prieteni au mers înapoi pe drum până când au ajuns la o staţie de benzină, unde au întrebat de direcţie. Acolo li s-a spus ceea ce deja ştiau. Aşa că din nou au repetat aceiaşi paşi, şi, fără alte inconveniente, au ajuns la autostradă.
         Castaneda s-a întâlnit cu ei. Din cei doi, se părea că doar unul era cu adevărat interesat în a înţelege misterul.
         „Pe pământ”, a spus ca modalitate de a explica, „există anumite locuri, locuri speciale sau deschideri, prin care poţi intra şi trece către altceva.” Aici s-a oprit şi s-a oferit să ne ducă într-un astfel de loc. „Este aproape de-aici… în Los Angeles… Dacă vreţi, vă pot duce acolo”, a spus.
         „Pământul este ceva viu. Aceste locuri sunt intrări prin care pământul primeşte periodic forţă sau energie din Cosmos. Energia este ceea ce luptătorul trebuie să stocheze. Poate, dacă sunt cu rigurozitate impecabil, voi putea trece pe lângă Vultur. Aşa să fie!
         „La fiecare 18 zile un val de energie loveşte pământul. Număraţi”, ne-a sugerat, „începând cu data de trei din următoarea lună august. Veţi fi capabili să îl percepeţi. Acest val de energie poate fi puternic sau slab; depinde. Atunci când pământul primeşte valuri mari de energie, nu contează unde te afli, întotdeauna te ajunge. În faţa magnitudinii acestei forţe, pământul este mic iar energia ajunge în toate părţile.”
         Încă eram angajaţi într-o conversaţie animată, când chelneriţa s-a apropiat şi ne-a întrebat pe un ton tăios dacă mai comandăm altceva. Din moment ce nici unul dintre noi nu dorea desert sau cafea, nu am avut altă alternativă decât să ne ridică. Imediat ce chelneriţa s-a îndepărtat, Castaneda a comentat, „Se pare că suntem daţi afară…”
         Da, eram daţi afară, şi poate dintr-un motiv. Era târziu. Surprinşi, am verificat timpul scurs. Ne-am îndreptat către bulevard.
         Era noapte, strada şi oamenii aveau aparenţa unui bâlci. Un mim îmbrăcat în negru şi purtând o pălărie făcea clownerii în spatele nostru. Tot ceea ce vedeam ne făcea să zâmbim, în vreme ce privirea noastră căuta pancarta ce întotdeauna anunţa astfel de reprezentaţii. În dreapta noastră, sub streaşina unui vechi teatru, cineva încerca o altă reprezentaţie pe o scenă miniaturală. Cred că am văzut o pisică gata să îşi facă numărul. Cu adevărat puteam vedea totul. În acest timp, un om deghizat în urs încerca să concureze cu un om orchestră. „Chestiunea este să cauţi alternative de fiecare dată mai extravagante”, a comentat cineva. În vreme ce mergeam, întorcându-ne în campus, Castaneda a vorbit despre perspectiva unei călătorii în Argentina.
         „Acolo se închide un ciclu”, ne-a spus. „Să mă întorc în Argentina este foarte important pentru mine. Încă nu sunt sigur când o voi putea face, dar voi merge. Pentru moment, am lucruri de făcut aici. Numai în august trei ani de îndeplinit sarcini se vor împlini, şi este posibil ca după aceea să pot pleca.”
         În acea după-amiază, Castaneda ne-a vorbit mult despre Buenos Aires, despre străzile sale, despre cartierele şi cluburile sale sportive. Şi-a reamintit nostalgic de strada Florida, cu magazinele sale elegante şi multitudinea sa de comedianţi ambulanţi. Şi-a amintit chiar cu precizie de faimoasa stradă cu cinematografe. „Lavalle Street”, a spus, aducându-şi aminte.
         În copilăria sa, Castaneda a trăit în Buenos Aires. Se pare că fusese înscris la o şcoală din centru. Din acea epocă îşi aminteşte cu tristeţe că i se spunea că este „mai degrabă lat decât înalt”, cuvinte care pentru un copil sunt foarte dureroase. „Întotdeauna m-am uitat cu invidie”, a comentat, „la acei argentinieni atât de înalţi şi de chipeşi.
         „Ştiţi că în Buenos Aires întotdeauna trebuie să fii membru al unui club”, a continuat Castaneda. „Eu făceam parte din Chacarita. Să faci parte din River Plate nu era atât de surprinzător, nu-i aşa? Chacarita, pe de altă parte, era întotdeauna printre ultimele.”
         În acele vremuri, Chacarita întotdeauna era pe ultimul loc. Era mişcător să îl vezi identificându-se cu cei care pierdeau.
         „Cu siguranţă La Gorda va veni cu mine. Ea vrea să călătorească. E limpede că vrea să meargă la ‘Parice’”, a declarat. „La Gorda cumpără acum de Gucci, este elegantă şi vrea să meargă la Paris. Întotdeauna îi spun, La Gorda, de ce vrei să mergi la Paris? Acolo nu se află nimic. Are o anumită idee despre Paris, ştiţi, ‘oraşul luminilor’.
         De multe ori în acea după-amiază La Gorda fusese numită. Cu ea, Castaneda ne-a adus o persoană extraordinară, datorită faptului că, fără nici o urmă de îndoială, are un mare respect şi admiraţie faţă de ea. Care ar fi fost, atunci, rostul tuturor acelor informaţii circumstanţiale pe care ni le-a dat despre ea? Eu cred că, prin acele comentarii, precum şi cele în care se referea la modurile de a dormi şi de a mânca ale toltecilor, Castaneda a încercat să ne împiedice să ne formăm o imagine rigidă despre cum sunt ei. Munca pe care o fac este foarte serioasă iar vieţile le sunt austere, dar ei nu sunt nici rigizi, şi nici nu pot fi încadraţi în normele tradiţionale ale societăţii. Lucrul important este să se elibereze de scheme, şi nu să le înlocuiască cu altele.
         Excluzând Mexicul, Castaneda ne-a dat de înţeles că nu călătorise prea mult prin America latină. „Ultima dată am fost în Venezuela”, a zis. „După cum deja v-am spus, în curând trebuie să merg în Argentina. Acolo se închide un ciclu. După aceea, voi putea pleca. Păi… adevărul este că încă nu ştiu dacă vreau cu adevărat să plec”. Ultimele cuvinte au fost spuse zâmbind, „Cine nu are lucruri care să nu-l reţină…?”
         A călătorit în Europa de câteva ori, pentru afaceri legate de cărţile sale. „Totuşi, în 1973, Don Juan m-a trimis în Italia”, a afirmat. „Sarcina mea era de a merge la Roma şi de a solicita o audienţă Papei. Nu era pretenţia de a obţine o audienţă privată, ci una din acele audienţe ce sunt conferite unor grupuri de persoane. Tot ceea ce aveam de făcut în acea întrevedere era să sărut mâna Supremului Pontif”.
         Castaneda a făcut tot ce i-a cerut Don Juan. A mers în Italia, a sosit la Roma şi a cerut o audienţă. Era una din acele audienţe de miercuri, după ce Papa oficia o liturghie publică în piaţa Sfântul Petru. Mi-au conferit o audienţă, dar… nu am putut merge”, a spus. „Nici măcar nu am ajuns în faţa uşii.”
         În acea după-amiază, Castaneda s-a referit de câteva ori la familia sa şi la metoda acesteia de educaţie tipic liberală şi anticlericală. În Al doilea cerc de putere, Castaneda face de asemenea referiri la moştenirea anticlericală pe care o primise. Don Juan, care nu pare să justifice această bătălie şi prejudiciu faţă de Biserica Catolică, îi spune: „Pentru a ne cuceri întreaga prostie avem nevoie de tot timpul şi de toată energia. Acesta este singurul lucru care contează. Celorlalţi le lipseşte fermitatea. Nimic din ceea ce bunicul sau tatăl tău au spus despre biserică nu i-a făcut mai fericiţi. Pe de cealaltă parte, a fi un luptător impecabil îţi va conferi forţă, tinereţe şi putere. Astfel, lucrul potrivit pentru tine este să cunoşti şi să alegi.” (p. 236) Castaneda n-a teoretizat asupra acestor teme. Cu respect asupra disjunctivităţii ‘clericalism-anticlericalism’, nu a dorit decât să recepţionăm o învăţătură prin intermediul propriei sale experienţe. Ca să spunem aşa, ne face să înţelegem că este foarte greu să distrugem schemele care au fost formate în tinereţe.
 


- Sfârşit -
 

[Home] [Avertisment] [FAQ] [News] [Biografie] [Cărti] [Articole] [Interviuri] [Foto] [Contact] [Download] [Links]